Unde îți place să citești si de ce? În casă sau afară…?

Îmi place să citesc oriunde, deși, cel mai des, cititul mă găsește în casă. Oricum, profit de orice ocazie pentru a citi afară, în cafenea, pe terasă, iar dacă mediul e optim (fără raze prea insistente de soare sau adieri de vânt care să interfereze cu ritmul lecturii atunci când îmi dau paginile cărții fără să mă întrebe), afară câștigă în detrimentul interioarelor de orice fel.

Ce părere ai despre cărțile de pe rețele sociale, fotografiate sub o creangă, pe o stradă etc.?

Deși îmi place natura, când vine vorba de acel tip de poze le prefer pe cele minimaliste, înconjurate de 2-3 obiecte relevante pentru întâmplările din carte, pe un fundal simplu, estetic. Dar vorbesc din ce văd la alții, eu nu sunt pricepută la capitolul ăsta și fotografiez cărțile cum mă taie capul, chiar și sub o creangă sau pe-o stradă, în funcție de locul unde mă găsește finalul cărții – adică momentul când îmi propun să discut pe sociale despre cartea respectivă.

Ce descrieri de natură îți vin în minte acum: de străzi, de păduri, de ape? Ai descrieri în proza ta?

Am câteva descrieri scurte și la obiect, necesare cadrului în care se perindă personajele. Una este a unui parc, IOR-ul, unde protagonistul romanului O numărătoare inversă urmărește preț de câteva sute de metri două domnișoare. Descriu, prin ochii lui, atât parcursul pe aleile șerpuitoare, senzația de căldură nepotrivită pentru o lună noiembrie, frunzele galbene de pe alei. Dar mai mult decât descrierea acelui moment, mi-a plăcut, în același roman, când am descris o ploaie 😊

Îți place să-ți prezinți personajele în contexte naturale? Ce peisaj ai descris cu entuziasm? Citează un fragment de proză (a ta sau a altuia) în care apare un copac.

Nu insist pe contextele naturale decât dacă este absolut necesar – adică dacă personajele mele chiar se întâmplă să fie pe acolo la momentul povestirii. Recunosc faptul că cel mai mare entuziasm l-am avut când scriam despre apropierea morții unui personaj. Se întâmpla într-o pădure pustie pe timp de noapte, era o beznă totală și un drum asfaltat îngrădit de ambele părți de această pădure întunecată. Dar ca să nu devină spoiler, o să dau un alt citat din romanul meu, O numărătoare inversă, unde apare și un copac:

Azi eram bine, adormeam îmbrățișați, ne plimbam de mână pe străzi goale și ne arătam unul altuia cuplurile de porumbei de pe crengile copacilor, mâine aveam o discuție despre cum m-am oprit în timp, în anul în care am câștigat ultima luptă. Așa-mi spunea. Și o țineam tot așa, în băi calde sau reci, după cum bătea vântul.

Care e copacul tău? Știi că există un test psihologic despre relația om-copac. Dacă ar fi să-ți descrii opera ca pe un copac, ce-ai alege și de ce? (îți plac copacii viguroși, pitici, tufele etc.)

Nu neapărat că-mi plac, dar cred că arbuștii pitici din zonele de tundră mi-ar descrie cel mai bine romanele, tocmai pentru că mă interesează întunericul, durerea, trauma, elemente care cred că s-ar traduce cel mai bine în acea zonă rece, săracă în vegetație și faună, anostă. Exact ca sufletele și mințile personajelor mele. În tundră, arborii nu se pot dezvolta din cauza altitudinii și a vântului puternic – așa cum personajele mele nu au puterea să se ridice cu adevărat niciodată, fie că dau semne de reabilitare, fie că se agață de acțiuni salvatoare – false cârlige, ce le pun în lumină doar imaginea, în interior tronând în continuare frigul și întunericul: tundra.