Mai știi când ai pescuit o broască țestoasă luminare de suflet păguboasă am aruncat-o amândoi în iaz înapoi

ne-a rămas datoare trei dorințe

ne-a lăsat în schimb stăpâni pe neputințe arunci undițe haz de necaz soarele răsare te pârjolește strânge

sângele inima clește ferește

am pornit de cu noapte în tren către lac merg aproape în urmă tac

latră câinii din bătături sărace gândul moțăie a somn sufletul tace glodul crăpat în secetă se cască umbrele ne

schimonosesc formă neomenească ești iar în alb umerii de lumină pentru muțenie suntem doar noi de vină

nici dacă aș înșira toate vorbele de pe lume n-aș afla liniștii noastre nume clipocește barca dâră în mătasea

broaștei fug mormolocii dacă-i vrei prinde-i cartea în mână privirea hăt departe ne leagă pân-o fi un simplu

foarte

mă tem de apă adâncă rac cum sunt mănâncă peștii din cârligul mărunt puneți vârsta în creștet urcă soarele

în amiază ce curând întomnează plutesc cuibărită în lemn cu aură de pace semn dăm vremii mită îngăduiți

încă un timp împreună ascultă nuferii de mâl cum sună fiecare fir de priveliște ce minune plătim clipei bir să

ne cunune lunecă vâsla ziua se trage în seară gânduri accelerat nu stau în gară

hai către mal stuful e roșu de sânge amândoi pe un cal graba ne strânge plouă cu tot ce ai prins ashes to

ashes așteptările noastre le închizi

ai obosit de vâslit negura ne cuprinde soarele pe un taler de aur ne vinde trenul îndărăt gol către

pretutindeni nu urca mai stăm pământeni

halte bătute de soartă ne îndreptăm spre acasă avem zăvor la poartă când îl împingi la loc tristețea mă îneacă

zilele anii câți o să mai treacă patul curat răcoarea miazănoaptei de vară ne învelim tainic în luna clară chipuri

străine la gard satură-ne cu ce ai pescuit

surâzi în vis nu eu îmi pare rău ați greșit