Pasiunea Irinei pentru istorie dura de când a făcut cunoștință cu această materie, în clasa a IV-a.

În anul în care a început cursurile de istorie la școală, a ajuns împreună cu tatăl ei la o întâlnire aniversară unde ea era singurul copil. Chiar în acea zi, Irina împlinea 10 ani. Tatăl îi spusese că întâlnirea la care vor merge împreună este cadoul de ziua ei. Era 10 mai 1980, iar întâlnirea era de fapt o aniversare a Regalității. Cei prezenți sărbătoreau în acel moment ceea ce considerau că este adevărata zi națională a României. Irinei nu-i spuseseră care este cu adevărat sensul întâlnirii, ca să nu îi dea de gol. Evenimentul avea loc într-o casă mică, dintr-o curte de pe strada Romulus.

La întâlnirea care avea să fie punctul de plecare în cariera ei profesională, Irina a avut câteva discuții interesante. Era dornică să-și etaleze cunoștințele de istorie abia dobândite în școală, dar și în urma lecturilor suplimentare.

Pentru că i-a văzut pasiunea pentru istorie, Remus Brâncoveanu, chiriaș într-o dependință aflată în curtea de la intersecția străzilor Romulus cu Vulturilor, acolo unde avea loc întâlnirea, i-a făcut cadou un plic în care se aflau o sută de bancnote vechi românești. Printre ele era și prima bancnotă emisă de Banca Națională a României în anul 1880. Toate acestea fuseseră moștenite de Remus Brâncoveanu de la bunicii lui. El nu avea copii și era de părere că bancnotele trebuie să-și continue călătoria și să ajungă la cineva tânăr, care să aprecieze valoarea lor. I s-a părut că Irina ar putea fi acea persoană. În plus, era și ziua ei, iar bancnotele vechi au devenit și cadoul pe care l-a primit când a împlinit 10 ani.

Irina le-a scos pe toate din plic și s-a uitat pe rând la fiecare. Le-a întors pe ambele părți și a citit informațiile de pe ele. Deși avea doar zece ani, era emoționată că atinge bancnote vechi de o sută de ani.

I-a mulțumit domnului Remus Brâncoveanu pentru cadou și încredere. I-a promis că va avea grijă de prețioasele bancnote.

Ajunsă acasă, Irina a rupt o foaie dintr-o agendă și a scris pe ea: "Astăzi, 10 mai 1980, am primit de la domnul Remus Brâncoveanu, în casa căruia am fost, acest plic cu o sută de bancnote românești vechi. Una dintre ele a împlinit anul acesta o sută de ani! Eu am împlinit astăzi zece ani! Irina Pătrașcu." A pus plicul într-o pungă de plastic, apoi într-unul dintre sertarele bufetului din bucătărie.

Nu s-a mai gândit la bancnote, nu le-a mai scos din plic, nu le-a mai privit și poate că ar fi trecut mult timp fără să se gândească la ele, dacă domnul Remus Brâncoveanu nu ar fi întrebat-o la un an distanță, tot pe 10 mai, când se aflau în același loc, cum sunt bancnotele de la el. Irina i-a răspuns că sunt bine, într-un loc sigur din apartamentul în care locuia cu părinții, în cartierul Drumul Taberei.

Ajunsă acasă seara, s-a dus direct la sertarul bufetului din bucătărie, să ia plicul cu bancnote și să le privească din nou. Însă plicul cu bancnote nu era în sertar! A scos tot ce era acolo, dar nu l-a găsit. S-a uitat și a scos tot ce era și în celelalte sertare ale bufetului, dar plicul cu bancnote era de negăsit.

Și-a întrebat mama dacă știe ceva de el, dacă nu l-a luat cumva ea.

— Da, l-am văzut când am făcut curat în bufet, înainte de Crăciun. Nu l-am deschis, dar nu l-am recunoscut. Nu-mi aminteam să-l fi pus acolo, așa că l-am aruncat la gunoi.

Irina a simțit că o ia amețeala.

— Dar mama, de ce l-ai aruncat? De ce nu m-ai întrebat dacă știu sau nu de el? De ce nu te-ai uitat măcar în el? Aveam acolo o sută de bancnote vechi de o sută de ani! Țineam mult la ele! În plus, erau foarte valoroase!

— Dacă țineai atât de mult la ele, trebuia să ai grijă de ele. Să le pui în sertarul biroului tău, nu în sertarul bufetului de la bucătărie!

După acest al doilea răspuns al mamei ei, Irina a avut senzația că se prăbușește în gol. A început să plângă în hohote... A mers în camera ei și a plâns ore întregi. În acea seară, a adormit plângând. Din acea zi, timp de o lună, a adormit seară de seară plângând cu gândul la bancnotele vechi ajunse la groapa de gunoi. Deși era mică, înțelesese exact valoarea lor. Nu înțelegea însă cum putuse mama ei să arunce așa ceva la gunoi, fără să se uite, fără să spună vreun cuvânt, iar apoi să fie atât de relaxată în răspunsuri.

Pe 10 mai anul următor, Irina nu a mai mers la întâlnirea obișnuită cu tatăl ei. A preferat să își invite câteva prietene cu care să-și serbeze ziua de naștere. De fapt, se gândea că domnul Remus Brâncoveanu o va întreba ce mai fac bancnotele de la el și nu-l va putea minți. În plus, știa că va începe iar să plângă. Îi dădeau lacrimile doar când se gândea la ele, dar să mai și vorbească despre ele, i-ar fi fost imposibil fără să plângă în hohote.

Anii au trecut, iar Irina nu l-a mai întâlnit niciodată pe domnul Remus Brâncoveanu. Nu i-a spus că a pierdut bancnotele de la el, chiar dacă nu din vina ei. Irina a intrat la Liceul Zoia Kosmodemianskaia (fosta Școală Centrală de Fete) la secția Filologie – Istorie. După absolvirea liceului, a urmat cursurile Facultății de Istorie a Universității din București. S-a înscris apoi la un masterat în Istoria Artei la Universitatea de Arte din Roma. Întoarsă în România, a început parcursul doctoral unde își luase diploma de licență. Tema cercetării ei era legată de bancnotele vechi din Regatul României, începând cu primele bilete de bancă la purtător emise de Banca Națională a României. Primele bancnote din România, pe care le primise cu aproape douăzeci de ani în urmă, o urmăreau în continuare.

Încă din timpul doctoratului, s-a angajat la Muzeul Național de Istorie a României – Secția Numismatică. Noul loc de muncă a ajutat-o în cercetare. După șapte ani de când s-a înscris la doctorat, și-a susținut teza în fața comisiei și a obținut diploma de doctor în istorie cu Magna cum Laude.

Lucrul la muzeu îi aducea Irinei satisfacții. Făcea ce îi plăcea cel mai mult, era înconjurată de obiecte pe care le visa încă de când avea zece ani, iar monedele și bancnotele vechi erau viața ei. Ajunsese între timp Șefa Secției Numismatică din cadrul muzeului. Se pare că întâlnirea cu Remus Brâncoveanu fusese hotărâtoare pentru parcursul ei profesional. A vrut să-i facă o vizită și să-i spună unde lucrează, să-i mulțumească pentru că i-a deschis pasiunea pentru numismatică. L-a întrebat pe tatăl ei dacă-și mai amintește unde au fost împreună când ea a împlinit zece ani. "Sigur că da. Era o fostă casă a servitorilor, dintr-o curte mare, plină de vegetație, la intersecția străzilor Romulus și Vulturilor. Casa principală era o clădire în stil neoromânesc în care funcționa o instituție a statului. Noi am mers în corpul de dependință, iar prezența ta acolo ne oferea un alibi. Casa era în permanență urmărită, iar prezența unui copil la acele întâlniri risipea urma bănuielii că întâlnirea ar fi avut alt scop decât cel între câțiva prieteni care vorbesc și beau un pahar cu vin. Dacă mergi acolo, nu cred că ai cum să o ratezi. Iese imediat în evidență în zonă."

În primul weekend, Irina a căutat casa în care fusese în copilărie și avusese întâlnirea cu impact definitiv asupra vieții ei profesionale. A recunoscut imediat casa asimetrică cu acoperișuri separate pe diferite volume. În colțul grădinii, pe spațiul public de la intersecția străzilor Romulus și Vulturilor, era statuia lui Paul Smărăndescu, arhitectul care a proiectat casa. A sunat la poartă. În câteva secunde, aceasta s-a deschis. A pătruns în curte și a sunat apoi la soneria de lângă ușa principală cu o copertină semicirculară din lemn. Imediat ușa s-a deschis, iar în prag se afla o doamnă elegantă, cu părul tuns până la umeri. Era îmbrăcată într-o rochie verde din lână, cu pantofi negri cu toc de aproximativ cinci centimetri. La gât avea un colier din perle, iar la încheietura mâinii stângi, o brățară din același set cu colierul.

Irina s-a prezentat. I-a spus unde lucrează și că în anul 1980, când a împlinit vârsta de zece ani, a fost pentru prima dată în acea casă. I-a povestit despre întâlnirea cu domnul Remus Brâncoveanu și despre bancnotele pe care le-a primit de la el.

Simina, noua proprietară a casei, a invitat-o pe Irina în casă. I-a oferit o cafea, câteva prăjituri făcute în casă și au continuat să vorbească. A vrut să știe mai multe despre motivul real al vizitei Irinei.

Irina voia de fapt să afle dacă domnul Remus Brâncoveanu mai trăiește. Voia să-i mulțumească pentru că întâlnirea cu el i-a deschis pasiunea pentru numismatică.

Simina i-a spus că l-a cunoscut pe domnul Brâncoveanu în ultimii ani ai vieții lui. Acesta recuperase casa după anii 1990. A decis să o vândă și să se mute în Italia, acolo unde locuia deja băiatul lui. Noua proprietară a casei păstrase legătura cu domnul Brâncoveanu și cu fiul acestuia. Se sunau cu ocazia sărbătorilor, își mai scriau din când în când. În urmă cu doar câteva luni, domnul Remus Brâncoveanu, în vârstă de nouăzeci și cinci de ani, murise.

Simina a întrebat-o pe Irina dacă ar vrea să vadă casa care în anii comunismului devenise Centru de Recrutare al Armatei. Restaurarea fusese dificilă, pentru că în perioada comunistă casa avusese parte de transformări nepotrivite cu destinația ei de locuire. Dar angajaseră un arhitect bun care se încăpățâna să salveze tot ce se putea salva, inclusiv spațiul verde al grădinii, să scoată la suprafață ce fusese acoperit pe parcursul diferitelor șantiere anterioare. Era renumit pentru readucerea caselor la forma originară.

Irina a fost bucuroasă de invitație. Casa era cu adevărat fantastică. Avea un singur apartament. La parter era un hol cu un antevestibul. În stânga erau spațiile de primire: un salon, o sufragerie, și un birou. În dreapta, cu vederea spre curte, erau două dormitoare cu o baie comună între ele. În zona posterioară a casei se aflau o toaletă, o garderobă, un oficiu, o bucătărie și o cămară. Inițial, arhitectul prevăzuse și trei spații pentru servitori, în spatele curții. Într-unul din acele spații fusese Irina la întâlnirea din 1980.

Casa avea pivniță cu destinația inițială pentru lemne, cărbuni, vin și zarzavaturi. În afară de intrarea principală, mai erau câteva intrări secundare: una laterală spre o terasă și altele posterioare pentru servitori. La parter, casa mai avea un element de excepție: o seră din lemn.

Simina a invitat-o și în mansarda care fusese transformată într-un dormitor dotat cu o baie și un dressing. Spațiul era generos, cu ferestre în acoperișul casei, care ofereau lumină naturală pe parcursul zilei.

— Am remarcat pe colțul proprietății statuia arhitectului Paul Smărăndescu. Poate că amintirile mele din copilărie nu mai sunt exacte, dar nu știu să o fi văzut acum treizeci și cinci de ani. Nici tata nu a menționat-o când l-am întrebat dacă își mai amintește casa în care am fost când am împlinit zece ani.

— Așa este. Statuia a fost așezată în acel colț în timpul șantierului de restaurare. Deși se află în centrul orașului, zona nu mai este foarte bună. Înainte de 1990, exista în zonă un proiect de demolare, care ajunsese aproape de limitele cartierului. După 1990, casele din cartier au fost părăsite de chiriași sau proprietari, iar în ele s-au instalat familii de rromi. Din acel moment, structura și componența populației s-a schimbat. Am fost conștienți că nu va fi ușor, însă zarurile fuseseră aruncate. Ideea i-a aparținut arhitectului nostru care ne-a sfătuit să facem un gest prin care să stabilim relațiile de vecinătate. Am găsit în pivnița casei statuia lui Paul Smărăndescu. Am ales locul acesteia în zona cea mai expusă a casei, exact la intersecția celor două străzi. Am renunțat la un colț al proprietății noastre și l-am redat comunității, împreună cu această statuie. Acum toată populația din zonă simte că a participat la această lucrare, pentru că statuia nu ne mai aparține doar nouă, ci întregii comunități, chiar dacă doar noi am plătit lucrările.

— Vă felicit pentru ce ați făcut aici: pentru restaurarea casei, pentru grădina îngrijită și pentru cadoul oferit comunității.

Au mai vorbit o vreme, după care s-au despărțit. Irinei i-a făcut bine vizita în locul ce reprezentase un pilon important al vieții ei.

În anul 2018, i-a venit ideea realizării unei expoziții aniversare în cadrul muzeului, pentru celebrarea celor o sută patruzeci de ani de la data primei bancnote românești emise de Banca Națională a României.

Ideea a fost foarte bine primită de conducerea muzeului, iar Irina a început să lucreze la realizarea expoziției. A luat legătura cu reprezentanții B.N.R., pentru că avea nevoie de ajutorul băncii pentru un astfel de eveniment. Era zilnic între cele două instituții aflate aproape una de cealaltă.

Irina a pregătit expoziția în detaliu: a ales bancnotele și monedele, locul în care fiecare dintre ele va fi expusă, a organizat vernisajul, a creat invitațiile la vernisaj, conferința din timpul expoziției și invitația la conferință, catalogul expoziției, mapa conferinței, spectacolele și întâlnirile cu copiii, de pe parcursul celor trei luni cât urma să dureze expoziția. Timp de doi ani, s-a concentrat asupra acestui eveniment până la cel mai mic detaliu. Doar la expoziție se gândea la serviciu, dar și după terminarea programului, atunci când ajungea acasă. Desigur că gândul îi zbura aproape zilnic la bancnotele pe care le primise cu aproape patruzeci de ani în urmă, pe care le pierduse într-un mod absurd, dar care definiseră formarea ei profesională. În final, asta conta cel mai mult. Era șefa Secției Numismatică a celui mai important muzeu de istorie din România, iar acum organiza o expoziție aniversară de mare anvergură și importanță națională.

Pe 10 martie 2020, a avut loc vernisajul expoziției. A fost un adevărat succes, cu mulți invitați și vizitatori de toate vârstele. După vernisaj a urmat un cocktail, unde discuțiile au fost libere. Irina era fericită. Primea felicitările celor prezenți pentru reușita expoziției, alegerea obiectelor expuse, pentru prezentarea impecabilă.

Peste trei zile a avut loc prima conferință științifică a expoziției, la care s-au înscris mai multe persoane care doreau să prezinte diferite lucrări ce aveau legătură cu tema expoziției.

Sala de Conferințe a Muzeului Național de Istorie era arhiplină. Prezentările au fost interesante și s-au bucurat de succesul și aprecierea auditoriului.

La final, Irina, în calitate de reprezentant al muzeului și organizator al conferinței, a avut cuvântul de încheiere.

Discursul ei s-a terminat astfel:

"Când am împlinit zece ani, mă aflam la o întâlnire a cărei adevărată semnificație nu am știut-o decât după anii 1990. În acea zi de mai a anului 1980, am primit un cadou special de la gazda întâlnirii: un plic cu o sută de bancnote vechi românești. Printre ele se afla prima bancnotă emisă de Banca Națională a României în anul 1880. Din nefericire, la foarte scurt timp de când le-am primit, bancnotele au ajuns la groapa de gunoi, fără să am vina principală. Atunci a fost momentul în care am decis că voi fi istoric, deși nu îmi era foarte clar ce înseamnă această meserie. Fusesem deja în vizită cu școala la Muzeul Național de Istorie, văzusem colecția de monede vechi a muzeului și mă vedeam încă de atunci lucrând în acest loc. Visul din copilărie mi s-a împlinit. Marele meu regret este că bancnotele vechi pe care le-am primit la zece ani nu fac astăzi parte din expoziția aniversară a primelor bancnote românești. Chiar dacă acestea lipsesc, expoziția este un succes total. În acest moment, cred că putem încheia conferința, pentru că nu cred că mai este cineva care să fi dorit să prezinte o lucrare și nu a luat cuvântul. Vă mulțumesc pentru participare și vă invit la mica recepție ce va avea loc în sala alăturată."

În acel moment, un bărbat tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani, s-a ridicat de pe scaun și a venit lângă Irina. A cerut să ia cuvântul:

— Mă numesc Andrei Munteanu și sunt student în anul III la Facultatea de Istorie. Vă felicit pentru expoziție și pentru conferință. Prezența mea aici și acum nu se datorează doar faptului că sunt student al Facultății de Istorie și că mă interesează subiectul. Este mai mult decât atât. Aș vrea să vă spun o poveste. În anul 1980, bunicul meu a devenit angajat al Întreprinderii de Salubritate. A lucrat acolo cincisprezece ani. În anul 1995, împreună cu tatăl meu, care era tânăr la acea vreme, a înființat o companie de salubrizare în București. Eu nu am știut niciodată dimensiunea afacerilor familiei. Sigur că îmi dădeam seama că obțineau câștiguri importante, pentru că nu ne lipsea nimic. Am fost îndrumat spre studiu încă de mic, atunci când părinții și bunicii au descoperit pasiunea mea pentru istorie. Bunicul meu a murit acum o lună. După moartea lui, a fost deschis testamentul pe care l-a lăsat. Fiecare dintre copiii și nepoții lui a primit diferite proprietăți: case în București, la munte sau la mare, terenuri în diferite zone ale țării. Eu am primit mai mult decât un apartament în care locuiesc deja. Aș vrea să vă citesc o parte din testamentul bunicului, în care este inclusă și o mică poveste.

"La începutul anului 1980, când aveam patruzeci de ani, m-am angajat sortator la Întreprinderea de Salubritate a Municipiului București. În vara acelui an, pe când sortam gunoiul, am găsit un plic învelit într-o pungă de plastic. Am luat plicul, l-am băgat în buzunarul salopetei și l-am dus acasă. Acolo l-am deschis: în el se aflau o sută de bancnote românești vechi și un bilețel scris de mână cu un scris de copil: Astăzi, 10 mai 1980, am primit de la domnul Remus Brâncoveanu, în casa căruia am fost, acest plic cu o sută de bancnote românești vechi. Una dintre ele a împlinit anul acesta o sută de ani! Eu am împlinit astăzi zece ani! Irina Pătrașcu. Nu am știut niciodată cine a fost această fetiță și unde locuia. Am păstrat însă plicul cu bancnote. Prin testament, doresc ca acestea să ajungă la nepotul meu Andrei Munteanu, pasionat de istorie încă de când era copil, iar astăzi student al Facultății de Istorie. Las la aprecierea lui Andrei ce va face cu bancnotele: le va păstra pentru el, le va dona Muzeului Național de Istorie sau o va căuta pe Irina Pătrașcu și i le va înapoia. Alegerea îi va aparține."

Acest paragraf din testament care mă privește pe mine are legătură cu conferința de astăzi și organizatoarea evenimentului. După ce am primit plicul cu bancnote, în primul rând le-am studiat. Am știut imediat că sunt foarte valoroase și am fost impresionat de faptul că bunicul, un om atât de simplu și fără educație, a înțeles și apreciat valoarea lor, le-a păstrat timp de patruzeci de ani și nu le-a înstrăinat. M-a bucurat încrederea pe care bunicul mi-a acordat-o, fiind sigur că eu voi face alegerea corectă.

După ce am citit ce scria pe foaia din plicul cu bancnote, am căutat-o pe Irina Pătrașcu pe Facebook. Am găsit mai multe femei cu acest nume. Am verificat data nașterii și am găsit-o imediat pe Irina Pătrașcu, cea născută pe 10 mai 1970. Am văzut că este angajată a Muzeului Național de Istorie din București, am aflat de expoziție și de conferință și am decis să aștept cele două evenimente, pentru că mi se păreau cel mai bun moment în care puteam înapoia bancnotele proprietarei lor. Discursul final al doamnei Irina Pătrașcu se potrivește perfect cu cele citite de mine din testamentul bunicului. Doamnă Irina Pătrașcu, acesta este plicul cu bancnotele pe care le-ați primit acum patruzeci de ani, și după care ați suferit ani mulți, de când le-ați pierdut. Bancnotele vă aparțin."

În sala de conferințe era liniște. Irina plângea de pe la jumătatea discursului acestui tânăr student. A luat cu emoție plicul cu bancnote vechi pe care le primise cu patruzeci de ani în urmă.

"Este cea mai frumoasă și neașteptată surpriză a vieții mele! Ani de zile m-am gândit la aceste bancnote. Ani de zile am plâns după ele, iar în ultimii doi ani, când mă ocupam de organizarea expoziției, nu a fost o singură zi în care să nu mă gândesc la ele. Îmi imaginam ce bine și-ar fi găsit locul aici. Vă mulțumesc din suflet! Mâine voi amenaja o vitrină special pentru o parte dintre bancnote. Voi dona cele o sută de bancnote Muzeului Național de Istorie, pentru că acesta este cel mai bun loc pentru ele. Acum însă, haideți să mergem în sala de alături, să sărbătorim într-adevăr evenimentul reîntregirii colecției."

Petrecerea a încheiat seara. A doua zi, Irina a amenajat spațiul pentru expunerea unei părți a primelor bancnote românești emise de Banca Națională a României. În centru se afla prima bancnotă emisă de B.N.R. în anul 1880. Chinul, plânsul și suferința din copilărie și până cu o zi în urmă au luat sfârșit. Colecția de bancnote vechi românești s-a întors acasă.