Știu, știu, la fel ca sfârșitul verii, începutul de toamnă vine la pachet, de obicei, cu o lâncezeală culturală cumva firească. Întrebări auto-blocante de genul De ce să mai scriu ceva cât de cât decent, taman acum, când toată lumea (bună) încă este în vacanță? ori Pe căldura asta toridă, cine își mai pierde vremea cu recenzioarele sau cronicutzele de doi lei, în loc să citească direct cărți ușurel-răcoroase?!, plus alte asemenea variații neaoșe ale eternului Cui bono?, încep să îi macine nu numai pe cititorii cu state vechi. Ci și, mai nou, pe snobii de profesie, altminteri dornici să îngurgiteze, aproape fără să mestece, cantități impresionante de opuri de tot felul  - dar mai ales pe cele recomandate de X, Y sau Z (a se citi aici, în funcție de placul, vârsta și putirința de înmagazinare a respectivilor citi-snobi: fie eminențele cenușii ale criticii noastre de întâmpinare, fie reprezentările ei obraznic-infante, post-post-post- ori, dacă vreți, meta-meta-moderne, eventual erijate în instanțe ale jurnalismului cultural).

Da, înțeleg perfect o astfel de senzație, mai ales că eu însămi am experimentat-o, parcă mai acut ca niciodată în ultimele luni, pe care le-am resimțit ca pe un interval profesional dificil, căci minat de anumiți bombardieri instituționali, abil camuflați în șefuleți binevoitori ori spirite colegiale afine și afabile. (Nu detaliez aici contextul, mai ales că am început seria de proze ficționale intitulate, simplu, Academica.) Noroc însă de cele câteva întâlniri destupate, cu nerv & ștaif cultural autentic, la care am participat, pe post de mini-vacanțe atipice, strecurate, aproape miraculos, între tutoriate pentru gradul al II-lea și examenele aferente, conferințe și simpozioane cu participanți de cea mai bună calitate (deopotrivă științific și uman vorbind), articole sau capitole de finalizat, pentru diferite reviste ori volume colective! Pentru curioși: în special manifestările subsumate Zilelor Victor Brauner 120 (organizate exemplar la Piatra-Neamț, pe 15 iunie, de un mic grup, însuflețit de scriitorul Emil Nicolae) și seria dezbaterilor estivale Deznodământul nu contează (cu precădere, cea desfășurată pe 2 august, în minunata Casă Filipescu-Cesianu) mi-au readus pofta de scris, citit & dialogat viu, cu cărțile pe masă ori, vorba lui Olăreanu, pe iarbă.

Până la cronicile detaliate din numerele următoare, să selectez, deocamdată, doar câteva titluri din raftul achiziționat, cu avânt primăvăratic, în lunile dogoritoare din vara ce abia s-a sfârșit. E de la sine înțeles, sper, că mă refer exclusiv la cărțile pe care le-am parcurs deja, într-un ritm accelerat de energiile contextuale pomenite mai sus:

Un debut promițător

Traducătoarea Mihaela Buruiană debutează, în sfârșit, și în proza scurtă, cu un volum intitulat Pe cine iubești mai mult? (Editura Nemira, București, 2023), în care sunt incluse 21 de povestiri grupate, strategic, în două părți separate de un Intermezzo (care contrage cumva subunitățile de interes problematic ale întregului ansamblu). Absolut toate se citesc foarte bine ca povești autonome, de sine stătătoare, deși  câteva dintre ele sunt legate prin personaje sau nuclee/ situații narative specifice fie universului urban, fie peisajului rural autohton. Spre exemplu, evoluția, la tinerețe ori maturitatea deplină, a câtorva dintre fetițele ale căror jocuri constituie pretextul narativ al unor texte din sectiunea de uvertură (Roșu, Între blocuri, Covorul) va fi urmărită și în Intermezzo sau Alte vremuri. La fel, trei dintre povestirile cu ancadrament rural (Duminică, Viața de pe urmă și Un colț rupt de pâine) prezintă scene elocvente din existența oropsită a două vecine, Cateluța și Anuța, ai căror soți, aprigi tovarăși de băutură, le fac viața un calvar.

Textele din Pe cine iubești mai mult? evoluează, cumpănit, între doi poli referențiali majori, ce dictează atât temele identitare esențiale, cât și atitudinile auctoriale recurente. Pe de o parte, un braț al compasului narativ este bine înfipt în actualitatea noastră socio-politică, mentalitară etc. lesne recognoscibilă, pe care privirea scrutătoare a prozatoarei știe să o "taie" în decupaje menite a reliefa banalitatea răului de lângă noi, indiferent de natura și formele lui de exercitare: gesturi abia înăbușite, replici negândite, porniri fiziologice neținute în frâu ș.a.m.d. Pe de altă parte, celălalt braț survolează, cu mișcări de rotație precise și bine executate, solul tematic – cum îl știm, încărcat de toxine de tot felul ori de-a dreptul mlăștinos – al comunismului târziu, filtrat însă de regulă prin experiențele directe ale unor personaje copii, a căror inocență este serios amenințată de neînțelegerea reacțiilor contondente ale celorlalți, când nu este iremediabil rănită de descoperirea unor forme stranii de întuneric, în sine ori în afară.

Neurolepticul cu adevărat salvator

Până la un punct, cea mai nouă carte care poartă exclusiv semnătura lui Dorian Dron, Neuroleptic (cu o prefață de Cristina Bogdan, Editura Litera, 2023), nu se citește prea lejer, vocea narativă părând a se pierde într-o țesătură anamnetică dinadins încâlcită de tot felul de regresii auto-provocate, reveniri cu miză defensivă și nuanțări abundent descriptive.

Pe măsură ce înaintezi în lectură, te convingi însă că prozatorul pariază, voit, pe o ficțiune pluristratificată și ideativă, prin intermediul căreia atacă, fie frontal, fie pieziș, teme dintre cele mai grele. Pe de o parte: singurătatea în diferitele ei forme de materializare, iubirea tragică și (in)compatibilitatea funciară, boala, moartea și doliul, cu toate fazele lui, teoretizate de Elisabeth Kübler-Ross (de la negare la acceptare) etc. Pe de altă parte: inconsistența reprezentării, capriciile memoriei individuale și colective, relațiile complicate dintre realitate, vis, creația artistică șcl. Pe scurt: un mixaj tematic foarte bine sprijinit de îmbinarea inteligentă între formule narative și convenții specifice mai multor forme de scriitură, inclusiv celor de graniță, precum jurnalul de criză, confesiunea terapeutică ori dialogul cu pretext psihiatric.

Lăsând la o parte tribulațiile celor doi protagoniști Ira și Andrei, legați printr-o poveste de dragoste și suferință întru totul tulburătoare, un mare plus al acestui roman matur și provocator (inclusiv la nivel propriu-zis formal) este constituit, din punctul meu de vedere, de felul în care autorul valorizează două tipuri de imaginar deloc ușor de abordat: cel traumatic și cel ekphrastic. Pentru modul ingenios, doar aparent nonșalant, în care știe să le împletească pe spații ficționale de largă respirație, aș încadra cartea de față într-o serie prea puțin reprezentată la noi în ultimii ani și cu atât mai prețioasă. Pentru că, alături de Melancolia lui Cărtărescu, Misterul mașinuțelor chinezești de Florin Irimia, Crushul Dorei Pavel și alte câteva titluri, proaspătul Neuroleptic al lui Dorian Dron ne reamintește, șoptit-învăluit(or), că medicația cea mai eficientă împotriva abuzurilor pe care suntem siliți să le suportăm rămâne tot arta.

Și… o carte puternică: Malnata