Receptarea lui Mircea Cărtărescu în spațiul literar românesc este cel puțin bizară. Există multe voci care, fără să-l fi citit, se grăbesc să-l urce pe un piedestal. Și, de asemenea, și mai multe voci care, tot fără să-l fi citit, abia așteaptă, cu barosul în mâini, să-i distrugă piedestalul.

În ce mă privește, nefiind un fan împătimit al lui Mircea Cărtărescu, precum tinerimea din Medellín, Columbia, de pildă, dar nici un detractor ambulant (cum am văzut că se poartă, din păcate, chiar printre unii confrați de-ai săi scriitori), m-am situat în poziția (ingrată, cum altfel?) a “căldicelului", așteptând ca jarul conflictului dintre iconoclaști și iconoduli să se stingă, pentru a putea privi cu ochi limpezi ultima sa creație literară sau primul său roman, cum l-a numit într-un podcast, adică Theodoros.

În primul rând, ce găselniță formidabilă să faci din arhangheli cronicarii vieții personajului principal! Os din osul de lumină al lui Dumnezeu, arhanghelii reprezintă, la propriu, naratorul demiurgic. Astfel, împrumutând din atotcunoașterea Celui ce umblă pe heruvimi, ei înșiră pe file faptele lui Theodoros, fiindcă nimic nu le e străin, nici trecutul, prezentul și viitorul protagonistului, nici chiar ce se află dincolo de hotarele vieții sale. La un moment dat, într-o scenă de o creativitate fulminantă, arhanghelii au, literalmente, o intervenție de tip deux ex machina, salvându-i viața antieroului. Cronicari care influențează istoria, așa îi pot caracteriza, conform viziunii autorului.

“Nu-ți aduceai aminte – dar noi ne amintim totul și pentru tine, Theodoros, clipă de clipă din viața ta și a lumii, căci noi, aflându-ne atât de sus deasupra albastrei voastre bolți, putem vedea poveștile încă de pe vremea când toate au fost una singură [...], dinainte ca ele să se fi întins pe toate ițele războiului de țesut, și-apoi le putem urma pe fiecare, despletindu-se și împletindu-se în urzeala zilelor și nopților […]"

Din acest motiv, poate, povestea se țese în ordine necronologică. Avem trei nume: Tudor – Theodoros – Tewodros, cărora le corespund trei vârste și trei locuri în care se desfășoară acțiunea, Tudor (pe numele său de botez) începându-și ucenicia în ticăloșie în mahalaua Gherganilor din București, traversând apoi Arhipelagul grecesc, pentru a fi, în cele din urmă, uns împărat al Etiopiei sub numele de Tewodros al II-lea, de către Sfânta Biserică Ortodoxă Tewahido.

Pe parcursul odiseei sale, Theodoros își leapădă pielea veche de șarpe, pentru a îmbrăca alta nouă. Căci, de mic copil îl avea pe dracul în el, cum intuise Gligorie Ișlicarul, tatăl său. De mic avea visuri de mărire, dorindu-și cu ardoare să calce pe urmele lui Alixandru Machidon și Napulion Bunăparte, idolii săi. Ajunge, într-un final, să-și împlinească visurile, dar cu ce cost?

“[…] iar acum trăiai orb și fără lume în jurul tău, te scufundaseși repede în băutură și-n afion din cel tare adus din Chitai, și-ntr-o porcească, noapte de noapte, încleștare cu mai multe muieri dintr-o dată, căutând în zadar cel mai de preț dar făcut de Pronie muritorilor, binecuvântata și miloasa uitare. Dar uitarea nu s-a mai coborât niciodată peste inima ta, lăsând-o să colcăie de urechelnițe și păienjeni."

“În cele din urmă, ai jertfit și biserica, atunci când ți-a venit mai bine, călcând-o în picioare cum ai călcat totul, începând cu împărăția trupului tău însuți, ajuns în puțină vreme, din casă a Domnului, cuib de tâlhari."

În paralel cu povestea lui Theodoros, se defășoară, fragmentată pe multe pagini și capitole, povestea lui Solomon și a Makedei, Regina din Sheba și cum a ajuns Chivotul Legii să fie furat din Templul din Iersualim și adus în Etiopia de fiul celor doi, Menelik. Pentru unii cititori, această repovestire a legendei biblice poate părea o divagație inutilă, însă, vă asigur, este cel puțin la fel de captivantă și de bine scrisă ca povestea personajului principal.

În rest, da, există și în Theodoros intertext, metatext și trimiteri la dicționar cu duiumul, însă, spre deosebire de operele anterioare, aici simți ca servesc unui scop nobil, acela al narațiunii, nefiind doar o paradă abstractă de erudiție. De asemenea, unui receptor neavizat îi vor sări în ochi anumite “scăpări" sau inadvertențe istorice. Mă refer la câțiva termeni care, în mod normal, nu și-ar avea locul într-o ficțiune de secol XIX și anume: Max Planck, Coca-Cola și Leia Organa, tocmai prințesa din Războiul Stelelor. Eu însă le-am găsit rostul și, mai mult decât atât, am apreciat îndrăzneala lui Mircea Cărtărescu de a fisura continuumul spațiu-timp al povestirii, întrucât, așa cum menționam anterior, viața lui Theodoros este istorisită de arhangheli, ființe atemporale și nemuritoare, care cunosc și ceea ce o să vină la un secol după ce protagonistul se va fi prefăcut în țărână. Acest procedeu mi-a amintit de ceea ce a făcut marele romancier rus Evgheni Vodolazkin în Laur, când a strecurat într-o pădure medievală o sticlă de plastic.

Acestea fiind zise, nu vreau să mă hazardez în acest moment să afirm că Theodoros este o capodoperă – o să las timpul să mă elucideze în această privință – însă, fără urmă de îndoială, construcția narativă, scriitura și protagonistul defilează laolaltă, învelite în mantia de purpură a Literaturii.