Dacă aș fi curatoare, aș pune portretul lui Lotte alături de Fata cu cireșe a Evei Gonzalès. Nu pentru că ar exista conexiuni vădite între cele două – prin "cele două" înțeleg "cele două picturi", "cele două pictorițe" – ci pentru că, deși sunt atât de diferite, rezonează cumva. E o tristețe în ochii Evei Gonzalès care a acceptat provocarea Maestrului Manet să-și facă autoportretul ca slujitoare, cu mânecile suflecate, de parcă ar fi preferat să scoată sâmburii cireșelor și să se nădușească deasupra cratiței cu fructe acoperite de zahăr, decât să stea în fața pânzei în care se ascundea în formula Maestrului. Ca să nu fie recunoscută, ține în mână un cuțit, nu o pensulă... Aceeași tristețe, declanșată de neînțelegerea a ce-și dorește o tânără independentă, expulzează o lacrimă din ochiul stâng al lui Lotte către privitor. Nici Lotte nu vrea să se recunoască în autoportret. Vânătăile de pe obraz, de pe piept, de pe cotul stâng, și câte or mai fi sub rochia cu cireșe, n-o dor atât de tare cât umilința de a sta în fața șevaletului fără a-și putea aminti imaginea din vis. Lotte Teussink s-a semnat chiar în părul ciufulit, nu ca Gonzalèz în spațiul presupus gol din colțul dreapta sub cireșe. Părul nu trebuie netezit, cum nici camelia roșie de după ureche, cerceii de prost gust și perlele ieftine de plastic nu trebuie scoase pentru a face loc bunului gust. Lotte nu vrea să spună nimici; Eva, dimpotrivă, îi spune lui Manet că nu va repeta greșeala lui Degas de a lua femeia drept un obiect moale pe care să-l îndeși cu stil în expresii artistice. Manet îi arătase cât de greu este să fii model, nu muză. Maestrul nu uitase incidentul cu Degas, care îl surprinsese destul de bine, dar nu și pe Suzanne. Lotte ar fi preferat să se oprească și s-o sune pe terapeută, dar nu avea chef să dea la o parte pânza acoperită de vopseluri și să se afunde din nou în fantezii noire pe care tot încerca să le uite.

Dacă aș fi curatoare, aș așeza tablourile față în față ca Eva și Lotte să se privească în ochi până când un alt curator va decide altceva pentru ele. Aș lăsa un spațiu mic între ele, poate niciun metru, și aș comanda un tub înalt de plexiglas care să ridice un zid transparent în jurul lor. Vizitatorii s-ar apropia, s-ar lovi de tub, unii ar zâmbi, alții s-ar încrunta. Nimeni nu va putea vedea decât spatele unui tablou și autoportretul din celălalt, sau ambele autoportrete deformate de unghiul oblic, total nepotrivit, din care nu se va putea ieși decât acceptând sacrificarea unei imagini.