Dragă Marie,

Mulțumesc pentru gândurile tale. Din păcate, sunt nevoit să te anunț că prietenul nostru și-a dat ultima suflare cu două zile în urmă. Am stat la căpătâiul lui până la final. Ardea tot și murmura neîncetat numele tău ca un disc de patefon sărit din locaș. Ieri l-au îngropat la Père Lachaise, însă mă tem că nu am putut fi prezent. Doamna Gauthier, patroana noastră, a insistat cu strășnicie să o plimb cu trăsura ore întregi prin centrul orașului. Orice argument s-a dovedit inutil, nu a acceptat pe nimeni altcineva. A dat într-una din gură pe parcursul drumului. Rotea obsesiv mânerul unei umbrele oribile, de culoarea muștarului, în timp ce eu stăteam țeapăn pe capră, plin de sudoare și praf. Era deprimată de faptul că i se rupsese o rochie, dacă poți să crezi așa ceva. A și plâns puțin. I-am zâmbit înțelegător, atent să par copleșit de tragedia ei vestimentară, dar mă gândeam cum ar fi ca doamna Gauthier să se întindă un pic mai mult în exteriorul trăsurii. S-au mai văzut cazuri. La un moment dat, chiar am trecut cu roata peste un bolovan și am privit imediat înapoi, convins că îi voi vedea țeasta zdrobită de copitele calului din spate, întocmai ca un pepene roșu. Nu a fost cazul. Îmi pare rău, Marie, și sper să ne putem vedea în curând.

Al tău, Pierre