Luke Carman, tânăr scriitor Australian, autor de povestiri scurte (sau eseuri, cum se folosește acolo formularea, "short stories" and "essays"), nu este cunoscut publicului din România. Însă, prin amabilitatea scriitoarei Mihaela Cristescu, la editura eLiteratura este tradus și publicat primul lui volum în limba română. Luke Carman e autorul următoarelor cărți: "Un tânăr elegant" (2014), "Antipatii intime" (2019) și "Un extaz obișnuit" (2022). Desigur, toate publicate la edituri din Australia. Mai multe detalii puteți afla pe site-ul personal.

Cartea care va fi lansată pe 26 noiembrie, ora 14, la târgul Internațional de Carte Gaudeamus, editura eLiteratura, se intitulează "Un torpedou numai al lui" și conține trei proze scurte. Reiau, în unele cronici am întâlnit denumirea de eseu, în altele noțiunea de povestiri scurte. Îmi amintesc că, atunci când eram în liceu, scrierile foarte intime și delicate le denumeam, prin cenacluri, eseuri. Asta pentru că erau axate pe meditație și mai puțin pe narațiune. Altfel spus, nu se întâmpla mai nimic, tocmai de asta nu le ziceam povestiri, acolo unde se întâmpla efectiv ceva, ci eseuri, pentru că erau mai mult axate pe meditații. Astăzi nu mai văd o diferență, poate din cauza faptului să înțeleg că denumirea textului e mai mult o convenție și mă uit la esență, la felul în care e scris acel text, mai puțin la cu este denumit el formal. Dar, iată, o întrebare bună pentru Luke Carman: de ce unele texte sunt prezentate pe site ca povestiri scurte, altele ca eseu? Și există cumva o legătură între titlul "Un torpedou numai al lui" și cartea Virginiei Woolf, "O cameră numai a ei"?

Le voi denumi, generic, texte. Ele sunt intime, profunde, o invitație în viața de zi cu zi a autorului, în lumea lui de frici, plăceri și obsesii. Sunt delicate și puternice în același timp, atât prin faptul că sunt scrise cu atenție la stil și construcție, însă, în același timp, dublate de forța brută a dezgolirii eului în fața cititorului. Începând să citesc primul text, cel care dă chiar titlul cărții, am asistat la o construcție atentă la detalii, fină, cu un fel de elocvență reținută și sinceră, pentru ca apoi, pe măsură ce textul se desfășura, tonul să devină din ce în ce mai intim. Începe cu o scurtă și elegantă pledoarie despre felul în care, în Australia, scriitorul e nevoie să caute finanțare la persoanele înstărite. La noi e căutată, mai degrabă, la instituțiile statului... Altă cultură, aceeași "cerșetorie". Textul continuă cu o descriere atrăgătoare a încăperii și a unei doamne misterioase care, în timp ce primește un autograf de la autor, dezvăluie că se ocupă de una dintre autostrăzile aflate în construcție în Sydney. Detaliul declanșează întreg spectrul narativ din acest text și din următoarele. Autorul ni se dezvăluie ca un "car-man", "om-mașină", aluzie/ironie referitor la propriul nume, Carman. Parafrazând un vers din Gertrude Stein, "a rose is a rose is a rose is a rose" ("un trandafir e un trandafir e un trandafir e un trandafir"), Luke Carman începe dezgolirea sinelui în textele sale prin butada: "a car-man is a car-man is a car-man is a car-man". Și de aici întregul șir de meditații referitoare la divorț, la propriul copil, la timpul petrecut în mașină, acolo unde ai "privilegiul" (în sens ironic) de a avea un torpedou numai pentru tine. "Timpul meu în postură de car-man a început la scurt timp după primul meu divorț, atunci când mașina în sine a devenit un fel de casă mobilă [...] Toate cărțile, hainele și mobilierul, prietenii și familia, de exemplu, vor trebui să fie înlăturate. Dar cine are nevoie de toate aceste lucruri când deține un torpedou numai al lui, un rezervor plin cu benzină, o carte audio cu As you like it pe un compact disc și șase luni de asigurare pe talonul mașinii?"

Proza lui Luke Carman cucerește prin fraza lungă și frumos construită. Nu e o frumusețe clasică, chiar dacă are ceva din savoarea ei. E o concepție plină de sevă, actuală, dar care păstrează ceva din farmecul unor fraze migăloase ale scriitorilor clasici. Aici ne va povesti mai multe Luke Carman la propria lansare de carte. Există vreun scriitor care l-a inspirat să folosească acest tip de fraze? Vreau să remarc faptul că sunt fraze lungi, cu imagini care rămân pe retină. Din câte am înțeles de la doamna Mihaela Cristescu, traducerea lor în limba română a prezentat o adevărată provocare. Iată: "Am putut vedea, pentru prima dată, de ce toate aceste persoane se zbăteau pe străzi cu cafeaua și telefoanele lor în mână, sau se îngrămădeau în baruri pentru a se distra și îmbăta, am putut înțelege de ce indicatoarele și bannerele erau pictate în culori vii pe vitrinele magazinelor, de ce tinerii își vopseau părul și își suflecau mânecile pentru a arăta tatuajele negre, de ce drumurile erau pline de pasageri în autobuze, iar muncitorii în uniforme reflectorizante săpau sub asfalt sau conectau liniile electrice, de ce vagabonzii cerșeau monede, ascunzând capete de câine în poală, de ce spălătorii de geamuri purtau raclete lângă semafoare și de ce macaralele, în mișcarea lor de giganți din oțel peste orizont, își balansau încărcăturile prin lumina stinsă." Dar sunt și fraze mai lungi în carte... Câte despre poezie: "în timp ce soarele răsărea peste orașul îndepărtat pentru a străluci precum chihlimbarul galben pe parbrizul mașinii" sau "te strecurai spre alte autostrăzi ce au origine Wallgrove Road, trecând de mirosul de grăsime uscată provenit de la vârfurile furnalelor aprinse precum torțe olimpice".

Ironia, atât de caracteristică australienilor, din ceea îmi povestește doamna Mihaela Cristescu, este prezentă, subtilă, și am citit-o mai ales sub forma auto-ironiei, cea care dă cu adevărat farmec și este un semn al inteligenței creative. Iată: "M-am lăsat înapoi în moliciunea scaunului și m-am simțit ca și cum aș fi ieșit din transă, de parcă aș fi fost un actor care joacă o scenă de multe zile iar regizorul ar fi strigat, în sfârșit, încheierea. O, slavă Domnului!, i-am spus, aproape râzând: Sunt numai nebun! Să întâlnești nebunia este un eveniment la fel de obișnuit și natural în viața modernă precum este să descoperi roua pe iarba dimineții."

Proza lui Luke Carman este debordant de sinceră, elegantă stilistic, actuală. Ceea ce reușește în modul cel mai înalt e să surprindă un om obișnuit, normal, prins în pânza de semnificații care i se dezvăluie lui, dar care sunt, într-un fel, universale. Afli că un divorț în Australia are foarte multe în comun cu unul din România, că un copil are aceleași obiceiuri acolo, ca și aici, că trăirile un tânăr tată sunt comparabile, chiar dacă e vorba de persoane de pe continente diferite. În tot acest particular al prozelor lui Luke Carman se citește o experiență universală. "Un torpedou numai al lui" în care schimbăm denumirile străzilor și ale oamenilor are la fel de multă semnificație în București ca și în Sydney. Îmi amintesc de un curs de metafizică de-al lui Nae Ionescu. Filosoful român vorbea acolo de surprinderea absolutului în relativ. Asta face și proza lui Luke Carman cu mult talent: surprinde ceva esențial, general uman, în întâmplările aparent cotidiene, relative și particulare ale personajelor sale.