Revistă print și online
Eram în clasa a cincea când ți-am zis că ies până la patiseria din colț
să-mi cumpăr un corn cu ciocolată
și mă întorc repede
ai zâmbit și mi-ai spus bine, du-te
(nu era nevoie de mai mult, cuvintele sunt de prisos
atunci când știi să cuprinzi înțelesul lumii într-un surâs)
eu am ieșit pe ușă și m-am dus la patiserie
mi-am cumpărat cornul mult râvnit
și când să mă întorc
dau nas în nas cu doi colegi de generală
ce zici, Mihaiță, nu vrei să facem o plimbare?
bine, hai, le-am răspuns și, mai întâi, ne-am mâncat cornurile
(și ei își cumpăraseră tot de la aceeași patiserie)
după ne-am plimbat, am vorbit mult, ne-am distrat
dar de întors acasă am uitat să mă mai întorc
(pe atunci nu se inventaseră smartphone-urile,
telefoane mobile erau, dar nu pentru buzunarele mele
și ale colegilor mei de generală)
așa că te-ai îngrijorat după cum era firesc
și ai ieșit afară să mă cauți
ai întrebat la început prin vecini
l-ați văzut pe Mihăiță?
nimeni nu mă văzuse nici când coborâsem scările
nici când am ieșit din bloc
nicio problemă, ți-ai spus, și ai mers din scară în scară
unde lâncezeau veșnicii golani și vagabonzi
i-ai întrebat același lucru
ei au ridicat din umeri și tu i-ai lăsat
cu țigările lor ieftine și berea la pet
și ai mers mai departe pe aceeași stradă
ai întrebat-o chiar și pe Hera, femela Amstaff, dacă m-a văzut
(ți-aduci aminte cum îți spuneam că-mi îngheață sângele în vene
atunci când începea să mă latre din spatele gardului
în drum spre școală)
ea te-a privit în ochi și a dat din coada
șfichiuitoare ca biciul unui birjar așa cum o făcea
de fiecare dată, cu bucurie, când stăpânul o scotea în grădina
în care învățasem de la golanii pe care i-ai interpelat înainte
să joc Whist și Rummy
n-ai găsit răspuns la Hera și ai continuat să mă cauți
ai ieșit din cartier, ai ieșit din oraș și din țară
ai călătorit peste mări și țări
m-ai căutat și în gaură de șarpe și în ochiul furtunii
ai desfăcut toate lucrurile văzute și nevăzute
și le-ai întors pe dos să vezi dacă sunt acolo
ascuns ca un purice sau vizibil ca un țânțar strivit în propriul sânge
nu eram
dar nu ai renunțat și ai continuat să mă cauți
ai străbătut defileuri și canioane
te-ai încumetat să urci stânci pe care doar caprele negre
se aventurează
doar ca să ajungi la Oracolul din Delphi
să-l întrebi dacă știe unde sunt și când
o să mă întorc acasă
Oracolul ți-a spus că știe, dar înainte să-ți dea răspunsul
voia să sacrifici pe altarul închinat lui o capră sau un țap
nu sunt eu oare sacrificiul suprem pentru fiu-meu?
i-ai răspuns Oracolului cu mândrie
vă înțeleg, a zis Oracolul, dar datina e datină
nu ați putut ajunge la un consens
prin urmare, i-ai întors spatele și ai continuat să mă cauți
cu fața roșie, umflată
cu nisip în gene și buzele crăpate de sete și soare
ai traversat în sfârșit Nilul
ca să ajungi la Marele Sfinx
să-l întrebi dacă știe unde sunt și când
o să mă întorc acasă
credeai că la el vei găsi înțelepciunea
numai că Sfinxul ți-a vorbit în dodii
ți-a spus povești cu zei, faraoni și scribi
(probabil că se simțea singur în imensitatea deșertului
și găsise în tine, chipurile, partenerul perfect de conversație)
i-ai mulțumit politicos (deși în sinea ta ai făcut cu mâna a lehamite)
și nu te-ai oprit aici
ai continuat să mă cauți
ai coborât chiar până în Infern la Cerber
și l-ai întrebat dacă știe unde sunt și când
o să mă întorc acasă
credeai că lacrimile și rugămințile tale fierbinți
o să-l îmblânzească precum lira lui Orfeu
dar Cerber a mârâit amenințător din cele trei capete
și ai înțeles că nu-i de joacă
(pe Hera o cumințeai ușor, îi aruncai un os sau o minge,
dar cu namila aia infernală ce făceai? putea să-ți sfâșie picioarele
și atunci cum te-ai mai fi deplasat în căutarea mea, nu?)
așa că ai făcut cale întoarsă
și, sleită de puteri, te-ai prăvălit în fotoliul
din sufragerie
ți-ai sprijinit capul în palmă
(după atâta efort și epuizare încă erai la fel de frumoasă
ca Jeanne Samary în portretul lui Pierre-Auguste Renoir)
și i-ai poruncit minții tale să mă caute în continuare
mintea ta a trecut dincolo de cele douăzeci de vămi ale văzduhului
a făcut un arc peste timp și spațiu
și s-a întors în întunericul primordial
acolo unde nu era nici ființă, nici neființă
și tocmai atunci se aude cheia în ușă
și apar eu cu zahăr în colțul gurii și o mutră tâmpă
pe unde ai umblat, măi băiete, dacă ai ști cât te-am căutat!
ai strigat și ai țâșnit din fotoliu la mine
îți venea să mă bați, să mă iei în brațe și să mă pupi în același timp
dar ai ales să plângi de bucurie.
Mihai Bălăceanu