nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Omul negru

Tanti Berta era o bucătăreasă excelentă. Cel puțin așa spuneau mama și bunica și la fel spuneau și părinții celorlalți copii. Gătea bine și ne făcea să radem. Cel mai mult și mai mult îmi placea șarlota cu lămâie și ciocolată pe care o făcea și pe care ne-o punea în farfurie în fiecare dimineață, la micul dejun. Nu era ca și cum am fi mâncat pâine unsă cu unt de lunea și până sâmbăta. Nu, șarlota lui tanti Berta era cu adevărat grozavă.

Noi eram mulți, cam douăzeci și ceva, și făceam numai năzbâtii. Atunci tanti Berta se supăra pe noi și ne spunea că ne dă la omul negru din pod. Știa el ce să facă cu noi. Că ne cunoștea pe toți și abia aștepta să ne mănânce.

Mie, de exemplu, îmi era foarte frică de omul din pod. Mi-l imaginam mai rău decât un clovn, mic și negru, cu o pălărie verde, țuguiată, pe cap și cu picioare de broască. Uneori avea cioc, alteori era pe jumătate animal. Sau pasăre. În unele nopți chiar îl visam. Se făcea că fuge după mine și mă prinde și apoi se făcea că-și ia zborul, cu mine în cioc. Și eu mă zbăteam în ciocul lui, să scap, dădeam din mâini și din picioare și el, pentru că trebuia să fie atent la cum zbura, să nu se ciocnească de blocurile de zece etaje din cartierul de la marginea orașului, uneori mă scapă. Și nu știu cum se făcea că nu mă durea niciodată când cădeam, adică nici nu simțeam. De cele mai multe ori mă trezeam și începeam să plâng și atunci mama se trezea și ea și mă întreba ce s-a întâmplat, dar mie îmi era rușine să-i spun, că eram deja mare, îmi ștergeam doar lacrimile și mă culcam la loc. Dar nu adormeam imediat. Ca să adorm, trebuia să-mi imaginez ceva frumos. De exemplu, un păun. Sau un cal. Pe vremea aceea erau animalele mele preferate. Pentru că nu le văzusem niciodată. Noi aveam doar găini și, înainte să mă nasc eu, un porc și-un câine. Pe porc îl tăiau în fiecare iarnă și pe câine l-a otrăvit un vecin.

Și, totuși, chiar dacă îmi era atât de frică de omul negru din pod, uneori nu mă puteam abține. Îmi aduc aminte cum, odată, tovarășa educatoare ne-a dus să ne arate centrul orașului și ne-a pus să mergem doi câte doi, iar mie mi-a venit, așa, deodată, să mă tăvălesc pe jos, pe trotuarul plin de praf și să urlu ca din gură de șarpe, că nu vreau să văd centrul orașului. Tovarășa educatoare, cu toate că îmi era un fel de a doua mamă, trebuia să fie un fel de a doua mamă și pentru ceilalți copii, așa că m-a lăsat să urlu până n-am mai putut. Unii oameni, care treceau pe lângă mine, ziceau că așa ceva nu se face, cum să lași un biet copil să urle până nu mai poate, iar alții se făceau că plouă și uite așa am urlat până când toată clasa a văzut centrul orașului, în afară de mine, și, apoi, după ce m-am plictisit să urlu, m-am întors singură la grădiniță și i-am povestit lui tanti Berta cum a fost și ea m-a strâns la piept și mi-a spus că omul negru din pod e doar o invenție, să nu mă mai gândesc la el niciodată.

Daniela Toader