nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

De ce nu mi-a plăcut "All the light we cannot see"

Romanul lui Anthony Doerr, câștigător al unui premiul Pulitzer, a stat la baza miniseriei Netflix. Nu am citit cartea, dar chiar și așa, se verifică încă o dată faptul că ecranizările, de cele mai multe ori, sunt mult sub așteptările noastre. Evident, sunt și excepții și îmi vine în minte acum filmul Cel mai iubit dintre pământeni, regizat de Șerban Marinescu, o bijuterie cinematografică. Dar revenind la ușurelul serial netflixcian, vă confesez că ceea ce m-a convins să-mi pierd o zi în care aș fi putut scrie la roman, au fost câteva "clickbait-uri" cinematografice, cum ar fi actorul Hugh Laurie, regizorul Shawn Levy (Stranger Things), scenaristul Steven Knight (Peaky Blinders) și nu în ultimul rând, fascinația ciudată pe care cel de-Al Doilea Război Mondial o exercită încă asupra noastră. Reflectând un pic la acest ultim motiv, ei bine, cred că ne uităm la aceste filme WWII în primul rând pentru că nazismul fascinează. Mașinăria de război germană e impecabilă. Nu dă chix. Uniformele Wermachtului sunt sexy, chiar și simbolurile lor atât de blamate ne atrag. Răul atrage.

Marie-Laure și Werner, sufletele-pereche destinate să se întâlnească sunt miza acestui film. Ea, o adolescentă franțuzoaică oarbă care transmite mesaje radio codate Aliaților, citind în Braille din poveștile lui Jules Verne, iar el, un tânăr german folosit de naziști pentru calitățile remarcabile de tehnician radio, e desemnat să o găsească pe fata oarbă în ascunzătoarea sa din podul casei din Saint-Malo, un orășel în ruine, ocupat de nemți și bombardat de americani.

Din păcate, realizatorii "All the light we cannot see" au marjat prea mult pe arhetipuri și clișee. Au exagerat până la ridicol portretele de bad guys (naziștii se purtau cu Werner Pfenning – unul de-al lor, arian dovedit – ca și cum ar fi fost un evreu sau vreun prizonier) ori, dimpotrivă, au uitat să dea cu pensula fină peste alte fețe care ar fi putut salva filmul (interpretarea lamentabilă a rolului Marie-Laure). Ingrediente ar fi fost, slavă Domnului: dileme etice, violență sadică, până și uniformele sexy despre care vorbeam, doar că serialul, deși țintește către o poveste romantică ce transcende diviziunea, distanța și prejudecățile, ne livrează, în schimb, un amalgam pestriț și artificial. E ca și cum te-ai uita printr-un caleidoscop. Ești fascinat de pietricelele colorate, dar imediat vrei să schimbi modelul.

De ce nu mi-a plăcut. Păi, regizoral, filmul e un eșec de la un capăt la altul. Dialogurile sunt plate ca în filmele americane din anii ‘20. Hugh Laurie (unul dintre motivele pentru care am ales filmul, după cum v-am spus) are un rol nepotrivit, aproape la fel de nesemnificativ ca un cameo (așteptam mai mult cinism à la Dr. House).

Umblă o vorbă cum că mai marii de la Netflix nu dau undă verde producțiilor dacă nu au deja celebrele ingrediente de corectitudine politică. Iată că nici aici nu lipsesc. Avem și persoane de culoare și homosexuali și activiști de mediu și feminism. Căci Marie bagă un discurs al celor "diferiți", foarte asemănător cu cel al generației Z din zilele noastre. Mai e tipul de culoare de la muzeu, iar nazistul diabolic, Sgt Maj Reinhold von Rumpel (Lars Eidinger), amator de stridii și vin bun, cu șuvițele alea ude (mai lungi decât ale Führerului), căzute peste față, pare că înainte să își piardă libidoul, era, cel mai probabil, gay.

Ei bine, dragii mei, forțarea acestor principii în fiecare film, fac ca scenariile să devină repetitive până la plictiseală. Pe lângă asta, în "All the light we cannot see" sunt chestii trase rău de păr. "You are the professor?" Pe bune? Ce surpriză! Nu am găsit miza. Diamantul? The sea of flames? Absolut banal.

Sau poate asta ar trebui să fie: "Goebbels spunea că fără radio, partidul nazist nu ar fi ajuns vreodată la putere". Normal, video killed the radio star...

Narcis AMARIEI

Prozator bucureștean, a debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră.