Vastă, melancolică, disperată-nserare! (1)

Tocurile țăcăneau pe scena-podea, ocolind actorii care își scuipau sufletul. Oana Pellea certa pe cineva, iar țăcănitul ridica o perdea între ea și restul spectatorilor. "Auzi și tu pași sau am înnebunit?!", o întrebă pe bătrânica luată în gazdă, în casa încropită în inima teatrului. Replica fără legătură cu piesa, evident o improvizație, dar smulsă din gura unui om, nu a unui personaj, îi teleportă pe toți în casa familiei Hunsdorfer, care deveni brusc reală în cel mai direct mod cu putință. Aplauzele rupseră și ultima urmă a peliculei înșirate de spectatoarea care plecase în timpul piesei și acțiunea continuă așa cum o gândise autorul.

Dar mușchii fojgăiau sub piele, gâturile mai hârâiau, tusea lovea pe câte unul și privirea spectatorilor se muta, se agăța de vreo tufă, găsea vreun spin care să-i înțepe. Doar și rugăciunea ori meditația e întreruptă de câte o crampă.

"Imbecilul, incultul, nesimțitul!", gândeau oamenii din jur despre bărbatul din sectorul A, rândul 6, locul 29. Era o siluetă întunecată, cu chipul luminat lugubru, lăbărțat ca o hologramă, de ecranul telefonului mobil. Până și cei care mai tastau, din când în când, câte un mesaj pentru vreun prieten care nu înțelegea că sunt la teatru, erau deranjați de bărbatul de pe locul 29. Acesta ținea telefonul deschis și urmărea un meci de fotbal în timp ce Oana Pellea și celelalte actrițe se strofocau pe scenă. Măcar o făcea fără sonor. Iar în dreapta lui era un scaun liber. Spectatorul din stânga, în schimb, pufnea nemulțumit.

Cel vizat de toată această revoltă avea gânduri amestecate. Privise și el lung către femeia care plecase din sală. Ar fi urmat-o, dar efortul i se păru imposibil. Apoi revenise la telefon ca la o îndatorire de care nu putea scăpa, iar noianul îndesat cu frânturi de gânduri îl troieni din nou. Nimeni nu gândește ca prin cărți, cu idei ordonate și nici nu găsește soluții imediate. Adevărul e că nici nu se poate: cărțile sunt fie mai-mult-decât-viață, fie mai-puțin-decât-viață, niciodată doar viață și atât. Ar fi plictisitor așa, nu?!

El se gândea la EA, la meciul din ecranul dreptunghiular, la parcursul echipei naționale, ba inclusiv la piesa care se desfășura în centrul sălii ca o cochilie. Sala Studio de la Teatrul Național! Rândurile coborau înspre scena dreptunghiulară, aflată la același nivel cu scaunele din primul rând. Actorii erau încadrați din trei direcții de spectatori.

El urmărea din când în când mișcările de pe scenă, râdea la glumele care presărau cam din două în două minute acțiunea și-apoi îi răspundea EI. E finala, ce mama mă-sii?! Iar EA îl contra aprigă, de credeai că vorbele-i sunt un vătrai care a tot scormonit printre cărbunii încinși. Am luat biletele acum două săptămâni și doar te-am întrebat! Da, și cine căcat s-a gândit că ăștia or să ajungă în finală?!

Era un argument care pentru el cântărea cât un gol în marele meci de pe micuțul ecran, dar ea tot nu se calma. E minifotbal, la dracu’!

Așa era, dar în ce alt sport de echipă mai ajunsese România într-o finală de campionat mondial?! Hai, zi, o chestiona pe EA. În niciuna, ce pula mea!!!

Scaunul 30 era gol, așa că își așeză haina acolo. Era calm acum, mai ales că echipa națională de minifotbal marcase de două ori. Era egal, o revenire de zile mari, bună de o piesă de teatru. Muie Kazahstan!

Oana Pellea dansa pe The Best, melodie care răsuna ca la un concert, cu o perucă hazlie rău îndesată pe cap! Avea două fete, una cam tocilară, cealaltă nebună și probabil cam curvă. Erau amărâte, tatăl plecase, divorțase sau murise. Dar tot mai aveau puterea să se hăhăie. Argumentul ăsta îi dădu putere și lui și închise ecranul telefonului mobil.

Viața nu-i o petrecere continuă, un zâmbet nesfârșit prins în piuneze. Mai degrabă e cu lacrimi de bucurie și de durere. Iar ei trecuseră printr-o ceartă. Ca multe altele. Aveau s-o depășească. Uite, el și făcuse primul pas. Venise la piesă, chit că ar fi preferat să fie la o terasă sau acasă, în sufragerie, cu popcorn, chipsuri și bere, vreo trei-patru sticle de bere pe care să le scoată pe rând de la rece. Ea ținuse cu dinții de biletele astea două și cine lipsea oare?! Cine n-avea să știe deznodământul?! Microbistul? Nici vorbă. Iubitoarea de cultură renunțase la Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice, de Paul Zindel, în regia Marianei Cămărășan, după cum scria pe cărțulia cumpărată pentru 7 lei de la plasatoare sau menajeră sau îngrijitoare ori ce naiba o fi angajata care ținea teancul de pliante în mână și direcționa spectatorii către sectorul potrivit.

Aveau o relație ca toate, cu mizerii, și certuri, și chestii frumoase amestecate. Iubirea ca un monument, mereu ideală, frumoasă, unică, specială, nu există. Adică, ok, era Gioconda și poate că Michelangelo sau Leonardo și-or fi pictat iubita și ea s-a transformat într-un monument admirat acum de toți, dar asta nu e viață. Ce-a făcut acolo (Michelangelo sau Leonardo?) a fost să înghețe un moment în care totul pare ideal. Un strop de viață, un episod, un fulg oprit în cădere. Apoi probabil s-au înecat în certuri legate de bani, de ocheade aruncate aiurea sau de căsnicie.

Căci nici EA nu era vreo nebună care să fie nemulțumită că România întâlnea Kazahstanul în finala mondială de minifotbal. Prin tot scandalul ăsta întreba despre viitorul lor, asta înțelegea și el. Iar EA trebuia la rândul ei să accepte că nu-i totul un perpetuu răsărit scăldat în culori calde. În viața reală, sentimentele se amestecă, la fel și culorile, până și viețile. Nimeni nu iubește la infinit. Uite, mai putea să-i dea niște exemple, că și el era citit, nu era ultimul prost, chit că EA îl făcea tocilar cu nasul în ecrane. Simonetta Vespucci, model pentru un alt pictor celebru, dar pe care nu și-l amintea. Mamă, cât o iubise artistul ăsta pe Simonetta. Și Beatrice, iubirea lui Dante, pe ăsta și-l amintea foarte bine. Toate erau date ca exemple de iubiri fantastice, unice, speciale, pentru care Dante și celălalt nebun și-ar fi dat viața. Da, așa o fi. Doar că amorezii ăștia nu le futuseră niciodată pe pipițe. Ei idealizaseră persoane care, ce să vezi?!, n-au aterizat între așternuturile lor.

Gândurile astea îl înțepau, îi bubuiau prin țeastă, se domoleau și își luau avânt, ca într-un carusel descentrat care se învârte cu viteză tot mai mare.

După ce doi inși se dezbracă, după ce-și învață ascunzișurile și formele, iubirea ideală se usucă. Dar asta nu însemna că e vreun disperat care vrea să-și taie venele. Prin toate exemplele astea înțelegea că viața-i cu lacrimi și de bucurie, și de durere. O mai spusese și o tot repeta. Orice relație e muncă, muncă în primul rând, treierat printre nemulțumiri, diferențe și certuri ca să mergi mai departe. Nu-i cerea să accepte infidelitățile sau bătăile sau patima pentru droguri ori jocuri de noroc, Doamne ferește. Era vorba doar despre nemulțumiri și diferențe mai mici sau mai mari, de zi cu zi, de la ce mâncăm azi la ce film vedem, de la banii pentru întreținere la ocheadele aruncate spre fundul alteia. De la n-am chef de futai acum la culoarea în care o să zugrăvim apartamentul, că asta-i viața adevărată. Și asta trebuia să înțeleagă și EA!

Mai bine am fi amanți, i se adresa în mijlocul potopului de gânduri. Să ne păstrăm scânteia înșelând împreună pe alții, vânând plăceri ilicite, gustând din paharul amețitor al întâlnirilor clandestine. Să nu ne lăsăm corupți de moleșeala căminului conjugal! Asta-i declarația mea de dragoste, asta-i rugăciunea mea: mulțumesc pentru orice va să vină, dar mai mult mă bucură o ceartă pentru că asta mă întărește!

Ar fi putut spune: îmi pare rău pentru fiecare trandafir care se usucă pentru că n-am apucat să ți-l dăruiesc, îmi pare rău că soarele nu-ți luminează fața în permanență, scuze pentru că nu ești și fizic centrul lumii, deși pentru mine ești centrul, miezul, inima. Și ce spuneau toate astea? Vorbe fără sens...

Betty, aka Oana Pellea, sugea o sticlă întreagă de băutură și se pregătea să năvălească peste fiică-sa la concursul de știință. Iar finala din Emiratele Arabe ajunsese la penaltiuri. Îi părea rău și de tocilară, și de fraierii ăia de minifotbaliști care depindeau acum de loteria loviturilor de la 11 metri. Și tocilara, și ăia meritau mai mult. Iar EA, ea sigur merita mai mult.

De pe tărâmuri dincolo de toate visurile noastre, spunea tocilara de vreo două-trei ori pe parcursul piesei. El înțelegea prin asta ceva ce nimeni nu știe, nu vede, nu poate defini. Nici măcar artiștii ăștia mari și șmecheri. Și ei doi, EA și el, învingând obișnuința, poate că aveau să ajungă la ceva ce nu se poate visa, o iubire care e continuă, și veșnică, și nesfârșită. Dar pentru asta trebuia să te vaccinezi cu suferința, cu lacrimile de durere și bucurie de zi cu zi.

Tensiunea sufoca sala întunecată și decorul din lemn șubred, cu trepte care scârțâiau. Betty se dăduse în stambă în fața întregului liceu, iar fie-sa, tocilara, o iubea în continuare. Crăițele se răsturnaseră pe scenă. Apoi Betty dispăruse, iar loviturile de la 11 metri continuau. Și oare cum avea s-O găsească? Se calmase? Avea să țipe, să-l respingă?! Țiuitul telefonului îl făcu să sară din scaun. Apăsă ca disperatul pe ecran, dar de fapt suna telefonul fix de pe scenă. Tocilara izbucni în plâns.

Am câștigat, am câștigat!, își spuneau una alteia fiicele. Am câștigat, șopti și el. România era campioană mondială la minifotbal! Sala-cochilie era în picioare, spectatorii aplaudau și cea care fusese Betty făcea plecăciuni în fața peluzei și a celor două tribune care se împreunau în jurul ei.

Era trecut de 9 și jumătate seara când ieși din clădirea Teatrului Național. Era înfierbântat, de parcă ar fi urlat și-ar fi sărit pe stadion. Cerul bucureștean bolborosea luminat de o nocturnă nevăzută, iar fâșii albe de nori zdrențuiți alergau pe deasupra clădirilor gri. Construcțiile semănau cu dinți ascuțiți și cariați, frezați din toate direcțiile de stomatologi țicniți. Căpătă dintr-o dată impresia că e într-un glob de cristal zguduit de vreun copil care se amuză de nesiguranța personajului din orașul pustiu. Cum avea s-O găsească, cum-cum-cum?

Pe Magheru, imediat după Batiștei, chiar lângă covrigăria acum închisă, era un șantier Radet. Muncitorii scoseseră vreun cub solid de nisip, iar în gaura adâncă se vedea cotul făcut de o conductă putrezită. Din interior mirosea a nesiguranță și singurătate, miros aspru, de rugină coclită, umedă. Singurătate și nesiguranță!

Avea gândurile amestecate, zdrențuite precum norii de pe cerul aspru care acoperea ca un bol orașul. Nimeni nu gândește ca în cărți pentru că ele sunt mai-mult-decât-viața sau mai-puțin-decât-viața, nu?! Păstra un zâmbet lăbărțat, anemic, ca al unei păpuși uitate în vreun colț de pod peste care timpul apasă cu toată suflarea sa și-i mânjește inexplicabil chipul pictat, îl amărăște.

Traseul îl ducea spre Romană, apoi pe străduțe întortocheate către Ștefan cel Mare, ca să iasă în cele din urmă la Obor. Cum avea s-O găsească?!

Și-o imaginează cu altul, și-o închipuie cu bagajele făcute. Dar când ajunge în dreptul blocului cu Mega Image-ul deschis non-stop, o vede cărând un bax cu apă, chinuindu-se, cu mâna tăiată de banda îngustă care leagă cele șase sticle de apă plată. O imagine casnică ce ar trebui să-l înduioșeze. El însă se înfurie.

Merge apăsat către EA, o oprește în zidul blocului, chiar înainte de intrare. Își bagă mâna în părul creț și prinde cu toate degetele, se agață ca de ultima creangă care-l desparte de căderea în gol. Cealaltă palmă se încordează într-un pumn. Mirosul EI răbufnește dinspre pielea încinsă a capului, din adâncitura albicioasă și umedă a claviculei. Miros de piersică moale, apoasă și dulce, miros de zaț de cafea, un iz dulce-amar care-l izbește în piept și în figură cu forța propriului pumn care ar trebui s-O lovească pe EA!

O relație înseamnă și înfrânarea momentelor când vrei să-i zdrobești capul celuilalt. Pentru că narcoticul acelor prime zile când vrei să-ți dezbraci partenerul, când fiecare sărut e dulce-acrișor, când pari drogat și lucid, beat, treaz și visător, se uzează, se scutură după fiecare partidă de sex. Ce dracu, o relație nu-i doar o colecție de futaiuri și pasiunea acelor prime zile nu poate fi conservată în formol!

Făcu semn unui taxi și-i ceru șoferului să-l ducă în Militari, pe Aleea Moinești. Orașul se derula ca un diapozitiv alb-negru prin dreptul geamului lateral. Imagini fixe, fără viață și mișcare. Manechine de lemn, butaforie și-o dâră de disperare întinsă c-un creion cu vârful teșit peste clădiri, trotuare, copaci și stații de autobuz.

Iar în garsoniera lui goală, singurătatea vuia din cele trei role de hârtie igienică, din oala murdară, din bolul cu cereale întărite, din draperia vișinie plină de praf.

Aveau să se căsătorească? El își dorea un copil? Unde ducea relația lor? Era un IT-ist de 32 de ani îndrăgostit de ce făcea, de literatura matematicii și matematica literaturii, de programarea care-l putea ridica și pe el la statutul de artist, de nesfârșitele posibilități din simbioza unui creier uman cu un altul, electronic. Dar nu era vreun obsedat de muncă, nu privea lucrurile unidimensional. Erau atâtea alte chestii mai importante.

O relație e ca la teatru, își spuse în timp ce se trânti pe canapeaua care forma un gol chiar în mijloc și care scârțâia la fiecare mișcare. Actori, decoruri… Dar asta nu însemnă că totul e fals, ci tocmai că trebuie să fii și amant, și soț, și criminal, și majordom, și psiholog. Să treci de la un rol la altul în tăcere, cu un zâmbet discret în colțul gurii, nici ironic, nici caustic, să nu-i uzezi retina celuilalt, să nu-l înțepi cu: uite ce fac eu pentru tine!

Uite ce făcea el pentru EA! Canapeaua scârțâia la orice mișcare, dar nu se auzeau zgomote pentru că stătea ca împăiat. Gândurile la piesa de teatru, la finala de minifotbal și la biletele luate acum două săptămâni se derulau în continuare, proiectate pe ecranul mort și prăfuit al televizorului. Lumini și umbre șuierau în conștiința sa.

Fusese nevoie de 30 de penaltiuri pentru ca România să devină campioană mondială. Și încă două ore și 20 pentru ca Oana Pellea și celelalte trei actrițe să spună povestea familiei Hunsdorfer. Deși probabil că fusese nevoie de niște antrenamente și de ambiție chiar și la minifotbal. Iar povestea scrisă de Zindel și jocul Oanei Pellea se ridicau pe un anumit tip de muncă, bucurii și suferințe. Iar teatrul era mai mult sau mai puțin decât viața, niciodată doar viață și atât. El avusese nevoie de o oră și trei sferturi ca să ajungă pe jos la Obor, și apoi cu taxiul până la garsoniera de pe Aleea Moinești.

Refuza să accepte moartea EI, acel accident stupid petrecut acum doi ani, care le înghețase relația într-un moment oarecare în care el se gândea mai ales la o promovare și un salariu mai mare. Căști wireless sub părul EI creț, înfoiat în lateral ca pelerina unui supererou. Muzica zumzăind în urechi. O trecere și un tramvai… Nu fusese la înmormântare și nici nu vizitase mormântul. Simțise din prima clipă că acele imagini îl vor face să o piardă definitiv, să o scape într-un hău negru și adânc, nesfârșit.

Avea în schimb o rețetă foarte clară, matematică de-a dreptul. Își amintea doar certurile lor, momentele de cumpănă, încrâncenările, privirile piezișe. Cu ele își dorea să trăiască, să se învelească, să le înțeleagă și să le accepte. Să se obișnuiască astfel cu greutățile. Cumpăra biletele la piese de teatru și se certa cu EA pentru că el ar fi vrut să facă altceva. Discutau în contradictoriu despre mutatul împreună. Și în felul ăsta o păstra vie și reală, cât se poate de reală, la fel ca un cod care tastat în ordinea potrivită te poartă instantaneu în altă țară ori îți deschide porțile cine știe cărui muzeu ferecat pentru alții.

Nu zaharisea, nu idealiza nimic. Nu căuta să o toarne în ceară printr-o serie de clișee din filme romantice și dulcegării, imagini zaharisite de vreo fericire închipuită. Relația lor era incertă în momentul în care EA traversase cu căștile înfipte adânc în urechi. Și el nu era vreun personaj de carte. Doar cărțile sunt mai-mult-decât-viața sau mai-puțin-decât-viața pentru că nici viața nu e pur și simplu viață. E o zbatere, o căutare, un continuu drum. E mai mult, mai dureros, mai iubit, mai piperat, mai cald, mai adânc, mai rece, mai alunecos. Viața fiecăruia e mai-mult-decât-viața sau mai-puțin-decât-viața.

Îi plăcuse piesa văzută acum două ore. De pe tărâmuri dincolo de orice se poate visa, spuneau acolo. Și la asta își dorea să ajungă, chit că drumul era plin de spini, ca o grădină uscată din care mai rezistau doar uscăciunile. Doar viața te sufocă, te îneacă. Și totuși… Îi supraviețuiești… Uneori.

…o istorie de cauciuc ars. (2)

[1]: Orbitor (Aripa dreaptă), Mircea Cărtărescu, pag. 540, Humanitas.

[2]: Fantoma din moară, Doina Ruști, pag. 347, Polirom.