Cu o biografie și o operă din care nu lipsesc nici datele exemplare, nici unele polemici, observăm că – în anul în care se împlinesc cinci ani de la dispariția lui Paul Goma și 90 de la nașterea sa – posteritatea și memoria acestuia se mențin vii, în diverse forme. Dumneavoastră contribuiți semnificativ la acest demers printr-o serie de articole și volume de referință, din care amintesc – "Paul Goma 80. Memorie și istorie a cotidianului", "Paul Goma. Conștiință istorică și conștiință literară".

În acest context, aș dori să vă întreb: când și cum a început interesul dumneavoastră pentru Paul Goma – pentru omul și pentru scriitorul din spatele operei? A fost o alegere de cercetare pe care v-ați propus-o de la bun început, mai ales că teza dumneavoastră doctorală i-a fost dedicată?

Auzisem despre Goma de când eram copil și tata asculta Radio Europa Liberă, însă am conștientizat ce înseamnă scriitorul Paul Goma după 1989, când au început să-i apară cărțile la editurile din România, în limba în care au fost scrise. În acei ani, lecturile mele literare se suprapuneau mult cu cele istorice, fiind studentă la Istorie, și cu, mai ales, manifestațiile studențești și civice împotriva regimului Iliescu. Mă integrasem în peisajul pe care unii s-au grăbit, din diverse interese, să-l numească al anticomunismului de după comunism. În fapt, a fost o reacție la neocomunismul regimului Iliescu, adică la abuz și teroare. O reacție normală. Goma spune că a reacționat mereu normal, pentru el să rostească adevărul însemna normalitate. Or, asta făceam noi în 1990, în timp ce descopeream că libertatea este posibilă. Goma a pus cel mai mult umărul la crearea acestei conștiințe a libertății. L-am citit sistematic de prin 1995–1996, după ce am început să și corespondăm. Sigur, primele cărți citite au fost cele apărute la Humanitas, chiar din 1990: Culoarea curcubeului 77 (și nu Culorile..., cum greșit a apărut în prima ediție românească), Gherla, Soldatul câinelui, apoi cele apărute și la alte edituri.

Iată o întrebare la care nu m-am gândit, dacă a fost "o alegere de cercetare de la început". Nu în mod conștient, pentru că am fost atât de absorbită de opera sa (detesta acest cuvânt în apropierea numelui său!), în care se oglindea biografia traumatizată, încât istoricul din mine a simțit nevoia de "a face ceva", cum am mai spus, pentru omul și scriitorul Paul Goma. Și ce puteam face eu, o tânără fără nicio altă posibilitate, în afară de determinarea sa... Am încercat să ajut la editarea mai atentă a cărților. Dumnezeu știe cu ce piedici și eforturi. Apoi, în 2012, am reușit să-l conving, foarte, foarte greu, pentru că nu voia nimic de la statul român, să mă ocup de dosarul său de pensionare. Singurul argument care a prins cât de cât a fost că pensia nu este un privilegiu, ci un drept de care a fost, oricum, lipsit prea multă vreme. Toată această muncă, pe care o făceam "în timpul liber", m-a împiedicat, cred, să mă și gândesc la a-l include între temele de cercetare academică, mă însoțea permanent, era din preocupările și grijile mele imediate. Avem mereu cereri mai mult sau mai puțin prietenești, de la cunoscuți și necunoscuți, să le citesc articolele, studiile, cărțile, tezele de licență, de doctorat, dizertații etc. despre Goma sau în care era vorba și despre Goma, pentru a le corecta eventuale greșeli sau neclarități, ori să aduc completări. Mi se părea important, dincolo de interesele mele profesionale, să ajut la editarea celor care scriau despre Goma, la ceea ce numim exegeză. Nu regret că i-am ajutat pe alții, când puteam să-mi scriu cărțile, pentru că, în fond, o făceam pentru mai corecta și acurata percepție asupra lui Paul Goma. În ce mă privește, declicul s-a produs după ce am început să-i citesc dosarele din arhivele Securității. Și tot nu am reușit să scriu cartea decât după ce a devenit clar că trebuia să-mi public doctoratul. Am și un regret: nu am putut s-o public înainte de moartea lor, a Anei și a lui Paul Goma.

Care este cartea preferată?

Sigur că am preferințe, iar Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor) este sugestia mea de lectură pentru oricine mă întreabă (pentru că sunt întrebată deseori) "cu ce să încep lectura din Goma". O să vă spun și de ce. Pentru că întrunește toate calitățile și componentele pentru a afla "cine" și "ce" este Paul Goma. Este un roman-document sau un roman-mărturie în care tot ce a scris Goma, la cald, în 1978, se confirmă. Cine nu crede, să citească romanul lui Goma și cartea mea (Paul Goma – conștiință istorică și conștiință literară), care este blindată cu surse primare și secundare. Culoarea curcubeului este o carte scrisă "cu talent", spun asta pentru amatorii de diversiuni ale Securității, preluate de mediul literar, în special. Apoi, Din calidor (o copilărie basarabeană) și Arta refugii (O copilărie transilvană) vin în ordinea preferințelor mele subliniat subiective.

Ați publicat mai multe volume esențiale despre Goma. Care a fost cel mai dificil de realizat și de ce? În procesul de documentare, ce descoperiri v-au surprins cel mai mult?

Nu cred că sunt esențiale, esențială este opera literară și istorică (în sens civic) a lui Goma. Eu n-am făcut decât muncă de cercetare și prima carte publicată ca rod al cercetării unui număr considerabil de dosare de arhivă, interviuri și lecturi de tot soiul a fost Grup Canal 77. "Paraziții sociali" și Mișcarea Goma pentru drepturile omului. Încă nu mă simțeam pregătită pentru punerea unui punct final amplului studiu monografic. Făcând o glumă serioasă: nu mă simt pregătită pe deplin nici acum, la trei ani de când a apărut. Și cred că aceasta este capcana în care se zbat toți cercetătorii care-și urmează menirea. M-au surprins, dar nu neașteptat, "căderile semenilor" despre care tot scria Goma. M-a surprins să constat ce dispozitiv uriaș a desfășurat Securitatea pentru a anihila nu doar Mișcarea pentru drepturile omului făcută de Goma, ci, mai ales, pe omul și scriitorul Paul Goma. Să studiezi miile, zecile de mii de file ale dosarelor care îl au drept protagonist, dar și pe ale celor implicați, mai mult sau mai puțin direct, este, dacă vreți, un amplu tablou în mișcare al luptei dintre David și Goliat, în cazul nostru două personaje colective. Micul nostru David – o mișcare pentru drepturile omului – nu l-a pocnit mortal pe Goliat, care aici este regimul Ceaușescu (prin brațul lui armat – Securitatea), dar i-a strivit stima de sine, i-a șifonat imaginea externă, dându-i o lovitură care a produs reverberații diplomatice, politice și sociale pe termen mai lung.

Ați fost reprezentanta editorială a lui Paul Goma în România (2007–2020). Care au fost cele mai mari provocări întâmpinate în publicarea și promovarea cărților lui Goma în România? Ați simțit, în acea perioadă, o rezistență din partea mediului editorial sau literar față de readucerea scriitorului în atenția publică?

Cea mai mare "provocare" a fost să parez în permanență (iar eu, repet, n-aveam niciun fel de putere, de pârghii, de "pile") "încadrările" lui Paul Goma, pe care lumea editorială le-a somatizat și care nu sunt decât decupaje mentale cu originea în planurile de măsuri ale Securității și în interesele lumii literare a anilor 1970. Cred că nici n-am reușit să parez, mai degrabă am încasat lovituri. Dacă am reușit să mai și public titluri Goma, s-a întâmplat datorită unor împrejurări pe care nu le pot explicita mereu, pentru că nu cunosc dedesubturile. Dar pot să spun cu certitudine că singura editură care și-a asumat publicarea unei serii de autor Paul Goma din proprie voință, din înțelegerea necesității de a publica un scriitor marginalizat de "ai lui", exclus din literatura română, a fost Ratio et Revelatio. Din păcate, moartea scriitorului a întrerupt această serie de autor, în 2020.

În toți acei ani, cum l-ați perceput pe Paul Goma ca interlocutor și colaborator? Cum era Goma ca autor atunci când venea vorba despre propria imagine publică — preocupat, detașat, ironic?

Cred că la această întrebare pot răspunde prin cartea-dialog pe care am publicat-o în 2008. Dacă o citiți, veți vedea că ne înțelegem, ne mai și ciondănim, voalat sau nu prea. Goma era un tip haios, binevoitor, săritor la nevoie, arțăgos ca orice om în anumite momente, era, pe scurt, om ca toți oamenii. Te putea întreba cum e vremea la București, dacă ai bani să iei mâncare și ghete pentru copil, la el, la Paris, îți făcea "zacuscă de vară" din legume cumpărate personal din piața din Belleville (arabii erau cam singurii care comercializau și consumau legume ca ale noastre, din Balcani) și chiar, zâmbesc acum, te putea întreba arțăgos de ce nu te mai piepteni din când în când (el nu știa că am părul ondulat în mod natural și tocmai îi trimisesem o fotografie în timp real). Goma este cel mai mare autoironic pe care l-am cunoscut! Nu punea preț decât pe empatie și cinste. Dacă te simțea prin ușă că ești securist, nu-ți deschidea! Puteai foarte bine să fii "securist" și în anii 2000, adică să ai mentalitate și apucături de securist. Este autorul următoarelor cuvinte: "Eu am cunoscut Securitatea și pe dinăuntru, și pe dinafară". Este adevărat, i-am citit dosarele făcute de Securitate, i-am citit și cărțile. Dacă ar fi apucat cartea mea, ar fi fost, totuși, surprins, să constate că atunci când a scris "Securitatea este Răul Absolut" încă nu știa tot ce pusese la cale această instituție criminală, cum și cât fuseseră implicați unii dintre semenii săi. Mă gândesc că, poate, e mai bine că am publicat-o după dispariția sa. A avut parte de necazuri cât pentru zece vieți.

În anul în care comemorăm cinci ani de la moartea sa și 90 de ani de la naștere, cum se păstrează memoria lui Paul Goma în spațiul public românesc? Credeți că există o reevaluare reală a lui Goma în discursul istoric și literar actual?

Cred că există mici insule de normalitate, câțiva oameni, în special tineri, care manifestă un oarecare interes pentru opera lui Goma. Cei de vârsta mea sunt și ei puțini și au cam spus ce aveau de spus. Unii sunt aici, alții pe partea stângă a Prutului (mă refer, în primul rând, la Aliona Grati, care recent a publicat o biografie monumentală Goma, la Chișinău). Sigur, eu vreau să mai public un volum, dacă o să-mi permită zbuciumul cotidian al supraviețuirilor de tot felul. Am un munte de arhive și de alte tipuri de surse de procesat. Ca să existe "reevaluare", trebuie să fi fost mai întâi evaluare firească. Dar Goma a fost interzis în România până în 1989, unde a avut o singură carte, volumul de debut Camera de alături (1968). Scriitorii și criticii literari ar trebui să se așeze serios la a-i citi cărțile, pentru că, s-o spunem limpede, n-au făcut-o imediat după ce au început să-i apară cărțile în limba în care au fost scrise. Mai este posibil un astfel de demers? După atâtea "cronici de întâmpinare" în cheia Securității? După 40–50 de ani de la apariția primelor sale romane, dar în traducere, în Occident? Las și eu, aici, cu voia dumneavoastră, această întrebare. Sigur, e retorică.

În toamna aceasta va apărea volumul unei conferințe care a fost organizată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului în aprilie 2025, volum coordonat de mine, și care se numește Mișcarea pentru drepturile omului din România, reflex al Actului Final de la Helsinki. Anul acesta s-au împlinit 50 de ani de la Actul Final și 90 de la nașterea lui Goma.

De asemenea, ce părere aveți despre modul în care este perceput Paul Goma în afara României, în special în spațiul francez, unde și-a petrecut o mare parte din viață? În comparație cu alți disidenți est-europeni, credeți că a fost suficient înțeles și/sau valorizat în mediile culturale occidentale?

Ooo, asta-i o (altă) cutie a Pandorei! Citiți cartea mea! Spun doar atât: la paginile 624–626 din volumul La vie de l'esprit en Europe centrale et orientale depuis 1945 (Dictionnaire encyclopédique), coordonat de Chantal Delsol și Joanna Nowicki, de la Academia de Științe Morale și Politice din Paris (2021), este și un "portret" Paul Goma, scris de mine. Această muncă de cercetare reunește, după cum spun coordonatoarele, o rețea internațională de cercetători francezi și central-est europeni care au realizat portretele intelectuale ale principalilor gânditori din această arie geopolitică, oferind o privire sintetică asupra operei lor. Vremea opoziției/disidenței anticomuniste a trecut, pentru că au dispărut regimurile comuniste din Europa, însă a rămas interesul pentru studierea acestora și fixarea lor în conștiința publică și prin intermediul unor demersuri academice. Goma face parte din acest tablou al "demnității europene", cum l-a numit Monica Lovinescu.

Care sunt principalele neînțelegeri sau clișee care persistă în legătură cu opera și figura sa?

"Lipsit de talent", "tradus în limba română", "agent al Securității, CIA, KGB, Mossad", "vândut jidanilor", "antisemit", "nu e scriitor adevărat", "trădător" etc., în majoritate absolută variante ale Securității colportate și dezvoltate de lumea literară și intelectuală. Scopul lor a fost de a implanta subliminal "adevăruri incontestabile" sau "controverse" în legătură cu persoana și cu scrierile lui Goma. Toate se află în planurile de măsuri ale Securității, în note interne și informative, în rapoarte operative ș.a.m.d. Este imposibil să lupți cu așa ceva, cu o mașinărie ideologică în a cărei plasă au picat mulți oameni, unii dintre ei de bună-credință. Mulți din țară, destui din exil. Pentru că Securitatea avea și o Direcție Externă.

Ce ar trebui să învățăm astăzi din destinul și atitudinea lui Paul Goma? Dar din textele sale?

Să înveți să gândești dezbărat de orice comandament, să citești, să citești mult și să nu te pronunți asupra unei cărți pe care n-ai citit-o sau asupra unui om despre care nu știi nimic. Altfel spus: să fii și să te comporți liber. Goma nu făcea distincție între scriitor și opera sa. Goma n-a fost un om lipsit de demnitate care a scris despre libertate, dreptate, onestitate, solidaritate etc., ci a întrunit aceste calități. Libertatea pornește din interiorul nostru, dacă nu se manifestă acolo nu ne-o dă nimeni pe tavă, dimpotrivă, spaimele noastre vor fi muniție pentru cei care încearcă să ne îngrădească. Despre asta este vorba în Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor). Recomand ediția definitivă din 2015. Curajul se naște, evident, din frică. Eugene Ionesco a spus-o poate cel mai frumos, în 1979: "Nu avem adevăratul curaj al lui Goma și al disidenților sovietici, trebuie să fim mai întâi loviți noi înșine pentru a-l dobândi".