Portocaliu și verde. Da. Adică are aromă de portocale, dulce acrișoară, și iz de ace de brad care-ți lasă o dâră de clei pe dinți atunci când le ronțăi. La fel e și mirosul zăpezii: portocaliu și verde, portocale și ace de brad.

Trag sania, Maria îmi dă bice și zburdăm peste stratul subțire de zăpadă din parc. Din cerul cenușiu cad alți și alți fulgi, bătuți ușor de vânt, se cern lent și văd în părul Mariei și al Verei steluțele delicate, exact ca în cartea cu ursulețul care nu vrea să hiberneze și prinde între gheare câte un fulg pe care-l analizează atent.

Sania am cumpărat-o acum jumătate de oră. Inițial ne-am dus în Dedemanul din Ghencea, dar se vânduseră toate. Noi am mers pe la 13, săniile erau epuizate de dimineață. Bucureștiul s-a trezit alb, cu primul strat de zăpadă la final de iarnă, și așa a început nebunia săniilor. Am găsit una abia în Colentina, în celălalt capăt al orașului. Traficul m-a enervat, timpul pierdut m-a ars ca ceara picurată în palmă.

Dar sania asta o să rămână în istorie, așa spune Maria. E prima ei sanie, e prima dată când alunecă pe zăpadă. Abia la 6 ani. Asta-i încălzirea globală. În decembrie și ianuarie a plouat. În februarie, pe 15, ninge pentru prima dată.

Sper să rămână în istorie doar distracția de pe derdelușul din parc, nu și nervii mei din trafic, înjurăturile trimise către idioții care se băgau în fața mea. Zăpada, cu gust verde și portocaliu, dârele de muci care ni se scurg și pe care le ștergem cu mănușile.

Ne despărțim în fața blocului. Eu mă duc la Auchan, fetele urcă în bloc. Pe drum mă izbește în față valul zilelor următoare. E duminică seara, urmează cinci zile consecutive de muncă. Stresul e mai rece decât frigul iernii târzii, mai enervant decât șosetele ude din picioare. Intru în magazin și fac ce știu mai bine, terapie psiho-economică: pe lângă lista primită pe Whatsapp mai cumpăr bere, covrigei de Buzău, chipsuri picante, frișcă pentru cafea, alune. Răsfățuri mici și gândul la cada plină și fierbinte de acasă. Așa, munca e din nou departe.

Dar la casă mi se deșartă o găleată de zoaie în creștet. Cardul, cardul Verei. Mi l-a dat când am coborât din mașină, e cardul de cumpărături. L-am pus direct în buzunar, lângă telefon. Nu mai e. Mă întorc la intrarea în magazin. Am scos telefonul să văd lista. Dar cardul nu e. Sau nu l-am luat?! O fi totuși la Vera? Bine că am cardul meu, ăla pentru rată. Plătesc așa. O sun. Îl blochează. Refac pașii din ultimele 30 de minute. Nimic.

Mi-e groază, și lehamite, și frică. Alea cinci zile consecutive de muncă sunt ca niște vagoane-cisternă, pline cu benzină, care se izbesc unele în altele și apoi se prăvălesc peste mine. Mă întorc acasă cu două plase, pline în mare parte cu chestii inutile, care nu erau pe listă.

Vera a blocat cardul direct din aplicație. Nu s-a făcut nicio tranzacție suspectă. Maria vorbește de sanie. I-a dat un nume.

Mă bag în cadă, aburii deși se așază pe gresie, pe geamul pătrat și îngust. În istoria mare sunt mic și neînsemnat. În istoria zilei m-am distrat, m-am enervat, m-am dat și eu pe sania din plastic care cârâia sub mine, am pierdut ca prostul un card. Închid ochii. Dacă o să fac Alzheimer cândva, cu ce istorie rămân? Cu cea mare sau cu cea de 24 de ore? Mai degrabă se vor șterge amândouă. Doar atât să păstrez: portocaliu și verde. De după ușă aud chicoteli și melodia pe care Maria exersează la dansuri.

Im-to-hot-hot-dem-call-the-police-and-the-fireman-imtohothotdem…