Am fost la Ateneu, la decernarea Premiului "Monica Lovinescu", ediția a 3-a.  Inevitabil, mi-am amintit un moment vechi, când am văzut-o prima oară, în primăvara anului 1990, iar timpul de atunci s-a întors, așa cum se întâmplă de fiecare data în momentele mele, petrecute la poarta mov. Se lăsa seara prin nordul Bucureștiului, cu cer înroșit, iar în Casa Presei lumea se pregătea de plecare. În hol, la Humanitas, Gabriel Liiceanu stătea  nehotărât dacă să plece sau dacă să mai rămână, mi-l amintesc într-un sacou din anii ‘80, cu întrebările la vedere. Așa făcea în fiecare seară. Dar atunci, urma s-o întâlnească pe Monica Lovinescu și cum aveam mintea plină de revoluții și de gânduri naive, i-am povestit despre ce mai era prin Piața Universității. Cam asta era discuția la ordinea zilei, în primăvara lui 90: ce s-a mai întâmplat, cine a mai urcat la balcon, pe cine am mai văzut pe-acolo, dacă au mai intrat chițacii în piață etc. Mai târziu, în aceeași seară, ne-am întâlnit la Universitate, nu pentru că ne-am fi dat întâlnire, ci pentru că pe-acolo se mișca lumea - să vadă, să schimbe vorbe. Deși te strecurai greu, ștergându-te de ceilalți oameni, care făceau pași mici printre siluete necunoscute, înregistrai totul, cu teama de a nu uita. Acolo m-am întâlnit pentru prima oară cu Monica Lovinescu, pe care încă n-o recunoscuse nimeni, o femeie scundă, care știa să ajungă la tine cu ochii, fără să-și dea capul pe spate. Aproape lipit de ea, Virgil Ierunca părea înalt, plutitor. Iar nu departe, Gabriel Liiceanu, observa totul, ca și-acum. Am schimbat câteva cuvinte, normal, nu mi-am spus numele. Pe vremea aia puțină lume și-l spunea. Te prezentai relațional - lucrez la editură, locuiesc pe-aici. Monica, dincolo de vocea ei gravă, era intimidată euforic. Ca noi toți și ea avea probabil o speranță utopică. Seara asta de primăvară caldă, mi-a venit în minte de cum am intrat la Ateneu, pentru Gala  Premiului "Monica Lovinescu".

Sala, plină-ochi, foșnea discret. Într-o lojă, vizavi de mine, l-am văzut pe Bolojan. Apoi m-am salutat cu lume cunoscută, scriitori, istorici, artiști. L-am zărit pe Radu Paraschivescu, mi s-a părut c-o văd pe Tania Radu. Cineva, în spatele meu zicea uite-o pe Gabi Maaz: normal, fără ea nu există eveniment, e organizatorul tuturor faptelor Humanitas.

Totul a început cu un mini-recital de pian – piese tonice, alese pentru vreme de ploaie, în interpretarea lui  George Todică: tânăr, virtuoz, cuceritor. Și-a venit momentul așteptat, două mini-conferințe despre dezamăgirile Monicăi Lovinescu, adică o întâlnire de top cu Gabriel Liiceanu și Horia Patapievici. Cum totul a fost filmat pentru TVR, nu voi povesti despre ce s-a zis, ci despre ce-a ajuns până la mine: un excurs extraordinar despre datoriile scriitorului, pe care îl și pun mai sus. Cam asta a fost teza de la care a pornit Liiceanu, ca să povestească apoi despre terfelirea cuvântului în comunism, ca primă dezamăgire a Monicăi Lovinescu. Deși vorbea despre scris și vremuri apuse, cam toată lumea se gândea la timpurile de acum, la anatomia minciunii și la consecințele ei, resimțite subiectiv.

Premiul "Monica Lovinescu" se acordă scrierilor de non-ficțiune, selectate de un juriu condus de Ioana Pârvulescu, care a și prezentat cărțile nominalizate: elegantă, cu bineștiutele înclinații spre avangardă, a urcat pe scenă și-a prezentat cinci cărți:

1. Octavian Buda, Privirea lui Thanatos. Epidemii, războaie, asasinate, masacre în șase istorii medicale locale și globale, Editura Polirom, 2024

2. Vitalie Ciobanu, Stat captiv, mod de folosire: Republica Moldova. O cronică subiectivă, Editura Cartier, 2024

3. Sabina Fati, Cine râvnește la gurile Dunării. O călătorie pe timp de război în Delta extinsă: Transnistria, Ucraina, Basarabia, România, Editura Humanitas, 2024

4. Alin Mureșan, Clara Mareș (coordonatori), Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica, Editura Polirom, 2025

5. Georgiana Țăranu, Nicolae Iorga* și seducția fascismului italian*, Editura Humanitas, 2025

Fiecare nominalizat a avut un mic discurs, iar între ele, cel al Ninei Moica s-a lipit imediat de mine. Nici nu se putea altfel. Viața ei e mai presus de orice roman: pe când avea 15 ani, adică în întunecatul stalinism, Nina a scris câteva scrisori de îmbărbătare unor familii din care fuseseră arestați oameni. Pentru scrisorile astea a fost condamnată la 20 de ani de muncă silnică, împreună cu tatăl ei, care n-avea habar de scrisori. Tinerețea Ninei s-a dus în pușcării, în orori. Această poveste a fost scoasă din sertarele vremii de Alin Mureșan și Clara Mareș, iar cartea a primit Premiul "Monica Lovinescu".

Pe Alin Mureșan îl cunoaștem din paginile revistei Ficțiunea, unde a avut un serial despre alți deținuți, alte orori ale lumii comuniste. Îl puteți citi aici.

Impresionantă, verticală, de o simplitate care a ridicat publicul în picioare, Nina Moica și-a primit premiul la fel de eroic cum i-a fost și viața.

Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica, Editura Polirom, 2025, este probabil cartea anului.

Un premiu suplimentar a primit și scriitorul basarabean Vitalie Ciobanu.

Fundația Humanitas Aqua Forte și Editura Humanitas au instituit acest premiu în 2023, an care a marcat centenarul nașterii Monicăi Lovinescu.  

Juriul de anul acesta a fost alcătuit din Alexandru Călinescu, Ioana Pârvulescu (președintă) și Răzvan Purcărea.

Gala 2025 a avut loc pe data preferată a lui Mircea Eliade, adică pe 19 noiembrie, la  Ateneul Român.