Revistă print și online

Uitarea…

Azi, dragul meu, îți povestesc (altfel? întreabă el) despre uitare. Da, îi răspuns, e tot o poveste altfel, cum le-am numit eu pe toate din această carte, aproape gata…

Se spune, prietene, că uitarea ar fi o binefacere care ar vrea să corupă istoria, dar și un remediu al nedreptăților suferite de oameni. Cineva a numit uitarea prima facultate a oamenilor, dar și cea mai divină victorie. E sigur că uitarea e un vechi leac pentru mizeria umană. A mai fost numită suprema lașitate, dar s-a mai spus și că numai ea ne face viața suportabilă.

Uitarea? mă întreabă amicul căruia i-am spus toate poveștile mele. Nu e un dar de la Dumnezeu, care ne ajută să vindecăm rănile sufletului? Este, îi răspuns, e leacul jignirilor și o formă supremă de libertate. Nu și o mare înfrângere? mai întreabă el. Și, zic eu…

Așadar, doream să-ți spun mai multe despre uitare, numai că viața, ca întotdeauna, o ia înaintea gândurilor noastre. Am fost la sfârșitul săptămânii la Brașov, m-am simțit de parcă părăsisem România și orașul meu plin de câini vagabonzi și de vice-primari exotici. M-am uitat nedumerit la cutiile cu pungi pentru cei care-și plimbau câinii pe stradă, am căutat cu privirea maidanezii mulți din orașul meu și nu am văzut niciunul, am respirat aerul cosmopolit și parfumat al unui centru istoric din Piața Sfatului, am primit mirat amabilitatea vânzătoarelor de orice, din magazinele orașului, și multe altele asemănătoare. Într-una din zile, la prânz, am intrat într-un mic restaurant, cu nume simpatic (La ceaunul iute), afacerea unei familii de ardeleni simpatici, cu bucate de la bunica, cu bucuria de a întâmpina oaspeții ca pe niște prieteni.

La o masă, un tânăr cu aer de corporatist savura porția de sarmale, care-i amintea (așa mi s-a părut) de părinții și de bunicii lui de la țară. Mă "cerceta" atent și i-am spus: cred că mi-ai fost elev… Și mi l-am amintit, cu mare drag, chiar și banca lui de pe mijlocul clasei am "văzut-o" imediat. Nici povestea lui n-am uitat-o. Avea șase frați, era dintr-o comună apropiată de Târgoviște, bunica lui a vândut un vițel ca să-i plătească pregătirea pentru facultate. A intrat printre primii la Drept, au fost 12 pe un loc la admitere. După atâția ani, el nu a uitat, am făcut toate grilele la economie, mi-a spus, m-ați învățat bine

Am aflat că e judecător, că are trei copii, a rămas la fel de modest și cu aerul de înțelepciune de altădată nu s-a mai îndurat să plece de lângă dascălul de acum aproape 20 de ani. Îți mulțumesc, încă tinere prieten, e un semn că n-am greșit iubindu-mi meseria de o viață, dincolo de umilințele ei de azi, de leafa mică, de maculatura uriașă pe care ne-o cer vremelnicii conducători, mari băgători în seamă și în treabă.

Și tocmai din aceste motive te întreb, domule actor: uitarea? Niciodată, zice prietenul de povești.

Ionuț CRISTACHE

Prozator, autorul mai multor romane, printre care Calendarul cu patimi (2002), Gândul lui (2005), Ingrid târfa (2007), Emo-kids și efectul de lac în America (2013), Rumegând între antilope ș.a. Cel mai recent roman, apărut în 2021, se numește A doua față. Colaborează la mai multe publicații și este senior-editor la Gazeta Dâmboviței.