Ioan Valentin Negoi, Istoria nespusă a romilor din România, de la ce cea mai lungă perioadă de sclavie din Europa la Holocaust, Hyperliteratura, 2025

De ce aș citi această carte? Mă refer la ISTORIA NESPUSĂ A ROMILOR DIN ROMÂNIA, de la cea mai lungă perioadă de sclavie din Europa la Holocaust, de Ioan Valentin Negoi, volum apărut în 2025. Pentru că e despre mine. Despre tine. Despre noi! Îmi și imaginez câte interpretări naște această afirmație, zâmbete, îmbufnări, revoltă, ironie, dar asta e tocmai dovada că această carte trebuie citită. Este despre istoria noastră, fie că suntem moldoveni, ardeleni, bănățeni, români sau romi!

Prefața este imboldul cel mai bun pentru a citi cartea. Importanța volumului publicat la Editura Hyperliteratura este pusă în contextul actual, unul extrem de fierbinte și care are legătură cu realitățile istorice prezentate de profesorul Ioan Valentin Negoi. Dacă răsfoiți cartea într-o librărie, citiți prefața sau chiar concluziile din final. Aceste mici componente ale volumului sunt cârligul care atrage și convinge.

Eu încerc să-mi prezint aici experiența de simplu cititor. Am descoperit o relatare vizuală, una care te poartă de la filmul Aferim! (regizor Radu Jude, 2015) până la romanul Manuscrisul Fanariot (Doina Ruști, 2015), printr-o istorie a sclaviei pe care, din păcate, o cunoaștem prea puțin. Ilustrațiile pictorului Ionuț Cristea contribuie la închegarea episoadelor diferite din acest volum. Nu e un merit mărunt acela de a demonstra că o carte istorică nu trebuie să fie plictisitoare, nici scrisă pe un ton superior.

Este despre istoria noastră pentru că aflăm adevăruri ascunse, ignorate, uitate. Selectez un mic fragment care conține un adevăr dur, unul pe care, personal, nu-l cunoșteam la aceste proporții.

"Sclavia romilor în Țările Române a fost una dintre cele mai lungi forme de servitute umană din lume, care a durat aproape 500 de ani – pe când, de exemplu, sclavia afro-americanilor a durat ceva mai mult de 300 de ani." (pag.31)

În volum este prezentată și teoria vehiculată uneori, prin care se încearcă "îndulcirea" realității istorice de mai sus. Mă refer la mitul legat de starea țăranilor români, una care ar fi fost mai grea decât a robilor romi. Mit desființat fără părtinire, fără exagerări, cu exemple și trimiteri la surse sigure.

Am aflat lucruri surprinzătoare despre istoria Principatelor Române. Unele sunt mici detalii care însă au savoare pentru cititor. Există, de pildă, o înșiruire a taxelor plătite de robi. Printre ele aflu de birul numit "ciubota", adică taxa pe uzura... ciubotelor. Un simplu cuvânt care mi se pare că reînvie o epocă întreagă, plină de obiceiuri și de izul istoric aferent. Fie doar de aici și Istoria nespusă poate fi considerată o sursă de inspirație pentru scriitori.

Aș mai aduce în discuție și episodul tare interesant în care întâlnim personajele Profira Cantacuzino, Dincă, Clementine, Gheorghe Sion, Grigore Gica, o poveste bazată pe surse istorice ce leagă Iașiul de Paris și din care ar putea înflori nenumărate povești. Nu vreau să intru în detaliile acestei relatări, ea trebuie citită așa cum e prezentată în paginile cărții de un istoric, pentru a descoperi că parfumul poveștii nu dispare nici măcar într-o astfel de relatare.

Capitolul dedicat lui Ștefan Răzvan reprezintă un bun studiu de caz pentru a urmări cum sunt analizate diferitele ipoteze istorice, cum sunt cântărite argumentele pro și contra, inclusiv cele care contravin teoriei autorului. Istoricul trece prin diferitele perspective, le expune, aduce date sigure și prezintă idei argumentate. Poate că în limpezimea unui astfel de capitol contează și clipurile video pe care Ioan Valentin Negoi le-a pregătit pentru canalul de Youtube RomStoria. Contribuie, cu siguranță, și calitatea de profesor. Istoria lui Ștefan Răzvan, de la simplu oștean în oastea polonă la domnitor în Moldova, curge ca un vlog în care sunt discutate, analizate și tranșate (cred eu) toate ipotezele privind acest subiect.

Nu pot pierde din vedere povestea lui Ștefan Moise, una țesută cu muzică, suferință, chinul din lagăr și cu sângele din război. Spun poveste și n-aș vrea să se citească născocire, invenție, basm. Cartea e scrisă de un istoric și în ciuda stilului vizual, rămâne tot un volum istoric.

De la perioada de sclavie trecem la un alt episod negru, ale cărui detalii sunt, de prea mult timp și pentru prea mulți oameni, ascunse, ignorate, uitate.

"Despre Holocaustul romilor se discută foarte puțin în mediul preuniversitar și universitar din România, iar acest fapt impardonabil a condus, din păcate, la negarea sau la bagatelizarea de către mulți adulți neinformați a acestei pete negre a istoriei. O zi importantă din istoria acestui popor fără granițe pe care nu ar trebui să o uităm niciodată este noaptea de 2 spre 3 august 1944. Atunci, aproximativ 3.000 de bărbați, femei și copii au fost uciși." (p.165)

Din perioada interbelică aflăm povestea "inimoasei agitatoare a mișcării romilor", un alt personaj din istoria noastră despre care regret că aflu atât de târziu.

"Florica Constantinescu a fost o studentă romă din Bucureștiul interbelic, care a avut un vis: cel de a construi o grădiniță pentru copiii romi." (p.135)

Visul i se îndeplinește, dar greutățile sunt greu de depășit. Folosind mici fragmente dintr-un interviu din presa vremii, autorul schițează un portret emoționant, în ciuda puținelor rânduri rezervate Floricăi Constantinescu.

"Nu a primit din partea primăriei ajutorul mult sperat. În schimbul lemnelor mult visate, primăria a donat școlii o hartă. Deși harta era a României Mari, nu scotea niciun pic de căldură care să-i ajute pe copii..." (p.137)

Pentru că spune adevăruri incomode, cartea nu putea evita ideile eugenice apărute și în România, discuțiile despre controlul reproducerii și așa-zisele beneficii ale unei astfel de politici criminale.

"De la apariția primului număr Buletinul eugenic și biopolitic, în 1927, și până în anul 1947, au văzut lumina tiparului 81 de ediții, dintre care în 35 apar studii unde romii sunt prezentați ca elemente de statistică, dar și descriși ca disgenici, purtători de boli, paraziți ai societății. (...) Un alt aspect pe care au dorit să-l puncteze editorii revistei a fost acela că misiunea pe care și-au asumat-o, de a educa masele, s-a intersectat cu intenția statului de a-și achita îndatoririle față de cetățean. Educarea maselor din punct de vedere etnic nu a rămas doar o distopie generată de eu-geniștii români. Aceasta a fost aproape de a fi realizată de către Ion Antonescu prin înființarea Comisiei pentru Promovarea și Ocrotirea Capitalului Biologic al Națiunii, condusă de Iuliu Moldovan." (p.142)

Singurul capitol pe care-l consider oarecum incomplet este cel rezervat istoriei manelelor. Găsim perspectiva mai multor sociologi asupra subiectului, inclusiv ideea că maneaua e o formă de artă. Pentru că discuția e dusă în acest punct, cred că lipsesc tocmai muzicienii, cei care cunosc teoria și istoria muzicală, cei care înțeleg cu adevărat ce înseamnă acest domeniu. Sigur, mi s-ar putea răspunde că și maneliștii sunt muzicieni. Și dacă ei zic că fac artă, atunci subiectul e încheiat. Aș zice că nu-i chiar așa. Oricine are numele imprimat pe o copertă de carte e automat scriitor? Nu. Nu cred că funcționează principiul: totul e artă. Manelele sunt o formă de imbecilizare, un ritm zdrăngănitor, o distracție facilă și fără substanță. Normal că pe lângă manele sunt și alte forme de "exprimare" muzicală ce nu merită denumirea de artă. Găsesc argumente tot în același capitol, prin perspectiva unui antropolog. Reproduc pe scurt: societatea a dat naștere manelelor, nu manelele au "manelizat" societatea. Și cred că e așa. O societate în care analfabetismul e în creștere, o societate în care banul e considerat valoare de bază, o societate care bate cruci și mătănii de fațadă, pentru ca mai apoi să bată cu pumnul în mutra celui mai slab, o societate care se lasă narcotizată de știri senzaționale, de minciuni și de sclipici online nu putea să producă altceva decât manele. Același rău pe care l-am sintetizat destul de slab mai sus dă naștere inclusiv extremismului și permite apariția de falși politicieni mesianici.

Mă tot străduiesc să justific începutul acestui articol. Cartea este despre istoria noastră, a tuturor. Dar autorul o face cel mai bine în doar câteva rânduri. Nu cred că-i fac un deserviciu dacă le adaug aici:

"Cunoscând mai multe despre istoria romilor, copiii noștri, care vor fi adulții de mâine, își vor rezolva multe din stereotipurile aberante cu care au crescut și nu le va mai fi frică că-i va fura un țigan dacă nu sunt cuminți." (p. 172)

Închei cu afirmația din mica introducere, făcută tot de autor. "...istoria este mai mișto decât sociologia." Nu-mi permit s-o confirm, nici s-o combat. În calitate de cititor, pot totuși să susțin ceva: istoria este foarte mișto când e povestită, când auzi glasul autorului care nu-ți ține o prelegere, ci e aproape de tine prin ton și informații, prin date legate de surse. În felul acesta se construiește încrederea și dispare teama că ți se vâră pe gât o poveste care oricum ar fi ea, adevărată sau falsă, oricum nu te privește.