Trebuie să recunosc că îmi place foarte mult când văd spectacole care, indiferent de țara din care provin, prezintă obiceiuri ale locurilor respective, cu precădere obiceiuri din marile evenimente ale vieții umane. Chiar dacă nu sunt neapărat prezentate în detaliu, spectatorul își poate face o idee despre cum se desfășoară lucrurile într-un areal geografic. Zona rurală abundă de povești, superstiții, mistere și drame, iar Federico Garcia Lorca a pus accentul pe aceste povești din spațiul andaluz, în ceea ce se numește trilogia rurală, care include piesele: Nunta Însângerată, Yerma și Casa Bernardei Alba. În societățile tradiționale pe care le evocă teatrul rural al lui Federico García Lorca, iubirea nu este o chestiune de alegere personală, ci una de rânduială socială. Legăturile dintre bărbați și femei sunt reglementate de interese de familie, de nevoia de stabilitate și de continuitatea clasei. Însă, dincolo de aceste tipare, Lorca explorează tocmai fisura, locul unde sentimentul autentic, pasiunea nestăvilită sau dorința interzisă tulbură ordinea impusă de comunitate. În centrul dramei se află mereu o femeie sau un cuplu care sfidează convenția, urmând chemarea sângelui și a instinctului. Din această confruntare dintre legea inimii și legea socială se naște tragedia, cu alte cuvinte, conflictul etern dintre ceea ce este permis și ceea ce este dorit. Textul lui Lorca este inspirat dintr-o crimă pasională, ce a ținut mult timp prima pagină din presa vremii, ce a avut loc în anul 1928, într-un sat andaluz din provincia Almería. O tânără femeie pe nume Francisca Cañadas Morales, care urma să se căsătorească cu un bărbat respectat din comunitate, Casimiro Pérez. Cu puțin timp înainte de nuntă, Francisca a fugit de acasă, chiar în ziua ceremoniei, împreună cu cumnatul ei, Francisco Montes Cañadas, de care era îndrăgostită în secret. Fuga lor a stârnit scandal în comunitate, iar mirele trădat, însoțit de rudele sale, i-a urmărit. Cei doi fugari au fost ajunși într-un loc izolat din deșertul andaluz, unde a avut loc o împușcătură fatală: mirele a fost ucis, iar amantul a fost grav rănit. Este important când vorbim despre un text, fie și el adaptat, să căutăm și sursele reale de inspirație, pentru că în folclorul țării respective, aceste elemente sunt importante, mai ales când acestea au fost transformate într-o piesă de către unul dintre cei mai mari autori spanioli.

Revenind acum la spectacolul regizat de Hunor Horváth, ce a avut loc în cadrul Festivalului Național de Teatru, acesta mută evenimentele din zona andaluză în zona noastră autohtonă, unde recunoaștem glasuri și accente transilvane sau oltenești. Încă de la intrarea în sală, spectatorul este întâmpinat cu un miros pregnant de tămâie, așa cum miroase în lăcașurile de cult, lucru care duce din start cu gândul că ceea ce vom vedea va avea o turnură tragică, lucru ce se confirmă încă din primele minute ale spectacolului. Chiar dacă Lorca a scris această piesa ca o tragedie, pe parcursul piesei sunt și momente amuzante, muzicale, care fac publicul să se distreze. Ceea ce completează amploarea spectacolului sunt și ecranele pe care, în regim de live, se urmărește triunghiul format din Leonardo (Gyan Ros), Mire (Richard Hladi) și Mireasa (Olga Török). În mijlocul ecranului sunt transmise în general evenimentele de pe scenă, iar pe cele două laterale avem operatori live, care urmăresc prin culisele teatrului, cabine și chiar în exterior personajele. Regizorul de film Adrian Sitaru reușește cu măiestrie să înglobeze partea de cinema în teatru, nu de puține ori spectatorului fiindu-i furată atenția dinspre scenă pe ecran. De remarcat și măiestria actorilor de a-și face traseele într-un teatru nou, diferit de cel de acasă, înglobând astfel în spectacol toate spațiile posibile ale teatrului Bulandra. Pe scenă, camerele și ecranele nu sunt ascunse, ele devin martorii unei drame care se filmează pe sine, ca și cum destinul ar fi deja documentat în timp real. În acest fel, Lorca este adus în contemporaneitate: tragedia rurală se transformă într-un eveniment multimedia, în care imaginea filmată reflectă conflictul dintre real și ideal, dintre prezență și absență.

Nu se poate trece peste mișcarea scenică și coregrafia spectacolului, atât prin dansurile tradiționale nunții, dar și în confruntarea dintre Leonardo și Mire. În lectura scenică a lui Hunor Horváth, confruntarea finală dintre Mire și Leonardo nu este doar un moment de violență, ci o transfigurare a pasiunii în gest ritualic. Lorca însuși construiește acest episod ca pe o moarte dublă, inevitabilă, unde sângele devine semn al împăcării cosmice, nu doar al crimei. Regizorul păstrează această dimensiune mitică, dar o traduce într-un limbaj scenic contemporan, bazat pe corp, imagine și proiecție. Cu atât mai mult cu cât light design-ul ajută foarte mult acest conflict, pentru că un personaj ține o oglindă, a cărei rază urmărește conflictul celor doi. Toată fizicația dintre cei doi este reflectată în respectiva oglindă. Árpád Könczei este cel care s-a ocupat de coregrafierea momentelor, iar muzica originală a fost compusă de Andrei Dinescu. Sângele, în universul lui Lorca, trimite deopotrivă la legătura dintre oameni prin rudenie și neam, dar și la violența latentă care însoțește această apartenență. El reprezintă ceea ce unește familiile într-o linie de descendență, dar și ceea ce le condamnă la repetarea aceleiași logici a onoarei și răzbunării. În lumea rurală pe care o evocă Lorca, sângele este semnul legii nescrise a clanului o lege mai puternică decât rațiunea, în care dreptatea se măsoară în moarte. Trebuie să ținem cont că în mediul rural, timpul curge altfel, valorile sunt altele, iar unele lucruri se rezolvă prin violență sau duel. Nu este ceva corect, însă așa stau lucrurile, pentru că, așa cum vedem atât în spectacol, cât și în textul lui Lorca, viața săteanului nu e ușoară. Este o antiteză foarte interesantă aici: omul de la sat poate să și petreacă ca nimeni altul, cu o energie debordantă, să ridice tot satul cu el, însă este capabil atât să înfrunte mari drame, cât să și le producă. Dreptatea se măsoară altfel în aceste contexte. Iar dincolo de aspectele vizuale, spectacolul de la Sibiu vorbește și despre asta, despre o iubire neîmplinită, dar și despre o modalitate de a face dreptate. Nunta Însângerată este în sine un text plin de simbolism: de la cuțit, la lună, la izolare, dar și la jocul psihologic dintre personaje. Acesta este genul de spectacol a cărui experiență merită trăită pe viu, mai ales că spectatorul va trece prin diferite stări. Mai mult decât atât, spectatorul are de făcut și un efort destul de mare în a citi supratitrarea, dacă nu înțelege limba, în a urmări ecranele și transmisiunea de pe ele și, în același timp, să fie atent la ceea ce se întâmplă în spațiul scenic.

Spectacolul reușește să păstreze intactă forța tragică a textului lui Lorca, amplificând-o printr-o utilizare inteligentă a cinematografiei. Este o producție complexă, stratificată, care cere mult de la public, dar oferă în schimb o experiență teatrală totală, memorabilă, ce confirmă universalitatea temelor autorului iberic.