Nimerit în viitorul scuar din capătul Pieței Amzei nu demult, am văzut atât buna și faina treabă făcută de "Fundația Amzei" într-o clădire din cele mai banale la exterior, din cele mai surprinzătoare în interiorul curățat până la cărămidă, totuși permițând unor pete de foste fresce murale ca prin naturală efasare să-ți transmită fioruri și fantasme proprii antichității de artă mare. În interioarele deștept păstrate auster: colecție minimalistă de lucrări sau fragmente din cele mai sugestive ale subtilului sculptor Gorduz. Iar în plină stradă, din fața casei recuperate întru cinstirea artelor plastice: neoficiala și provizoria "dezvelire" a sculpturii Triumful binelui, a lui Virgil Scripcariu, pe care Fundația numită și-o dorește amplasată chiar în mijlocul încrucișării de drumuri și bine-ar fi să chiar se-ntâmple treaba.

Pe relativ tânărul Virgil Scripcariu, Bucureștiul l-ar putea ști prin foarte deosebitul Sfânt Gheorghe (prunc), amplasat lângă Biserica Anglicană, ca și din excelenta și de-a dreptul epica (în rezumat de esență) statuie a cuplului Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, din Cotroceni. Cu recenta și încă neînfipta lucrare ia ființă un triunghi urban care măcar peste 10-20 de ani ar merita să devină unul dintre traseele turistice, de cultură și artă, pe care ghizi specializați în cultură și arte să comită o procesiune, prezentând vizitatorilor și fețele breze, inovatoare sau inspirate (poate chiar luminate), ale veritabilei simțiri anticomuniste și postcomuniste ale capitalei.

Despre acest "triumf al Binelui" s-ar putea spune – în excentrica dar providențiala metodă a marelui privitor lung de artă muzeală, care-a fost Mr Bean – că este o lucrare mare. Înaltă. Groasă. Grea (cred că are câteva tone). Oricum, ar fi bine ca, dacă/odată pusă în micul posibil cerc girator de lângă Amzei, automobilele să nu se izbească de dânsa, altminteri singure având de suferit. Sus, ea prezintă un fel de porumbel, grandios, umflat, parcă gravid. (Ciudat de însărcinată fiind și mama care, acolo lângă Biserica Anglicană, ține pe burtă un pruncuț victorios, adeverit nu printr-o lance sângeroasă ci printr-un baston ce parcă îndeamnă un dragon mărunt, de temut, precum un pudel submisiv). Aici, lângă ortodoxa Biserică a Amzei, Pasărea de bronz părând mai mult decât calmă, liniștită, odihnită sau mulțumită. Și ca atare stând chiar pe soclul unui cap amintind a dragon (căci are-n botul deschis colți ca zimții de fierăstrău), dar nicidecum urlând ci mai degrabă căscând. Așadar și acest gât prelung și căpățână nu înspăimântă absolut deloc, mai ales că are curbura lină a unui bot ca de miel gigant, fapt dovedind că respectivul ex-dragon a fost deja domesticit, îmbunat, mântuit, că frumosul pașnic și bestialul pot conviețui. Așadar că ansamblul deloc sofisticat e colț de rai, că fostul rău este deja bine, sau că inclusiv răul, prost văzut/stipulat (ca orice fobie), nu era nicidecum un mare și imparabil rău.

Reamintesc Fântâna și Maternitatea "anglicană", care pune un delicat, triumfant și venerabil Bine să călărească un cățel reptilian (ce latră mai degrabă pentru a face loc avansului Femeii), deoarece aceeași temă a dualităților și duplicităților radicale e variată spectaculos și în Triumful din scuarul cartierului Cotroceni, unde cei doi anticomuniști sunt monumentali prin postură, veșmânt eroic, atitudine, în vreme ce harpiile diforme ale securiștilor sunt prădătoare minuscule, de alungat c-un singur cuvânt și gest ferm. E tot ideea vremelniciei răului și-a victoriei pozitive, acolo ceva mai explicită (istoric), descriptivă. În vreme ce la Fântâna Maternității, cu-a sa originală versiune de (mini)Sfânt Gheorghe (+minipotrivnic cărător), ca și aici la Porumbelul șezând/clocind pe-un creștet blând, ideea face apel la universalități mito-simbolice relevante și echilibrări energetice valide și pentru psiheiele și psihismele omenești.

Respectiva dualitate/ambiguitate (Bine/Rău), profan-istoric și dogmatic-creștinește postulată a fi "rezolvată" după lupte crâncene, s-ar putea să fi fost una eronat pricepută (ori ideal depășită), mai ales dacă ne-am gândi la primordialitatea și esența altor religii universale, ba chiar și a nu puținelor culte și secte gnostic-creștine excluse și prigonite. Sau dacă ne-am gândi măcar la folclor (nu doar românesc, ci panomenesc), în care dracul-demonul-răul nu e nicidecum opus, vrăjmaș și distrugător a tot ce-i sfânt și bun, ci chiar dublu sau partener al divinului principial, copărtaș nu doar la toată creația ci chiar conlocuitor al sufletului omenesc.

Cu simplitate și cu claritate extremă, sculptura bifronică a lui Scripcariu suprapune "opusele", dihotomiile sau dualismele conceptuale și reprezentative ale întregii umanități (așadar nu pe orizontal sau succesiv, cum simplist ori naiv fac multe religii, mituri și povești, ci pe verticală). Printr-o atare punere laolaltă și armonizare candidă ea reproduce nonantagonicul respectivilor poli sau opoziții, contraste și complexități, în originaritatea aceea pierdută doar conștient, căutată cam iluzoriu, dar permanent remanentă în transcendentul (ba chiar și transcendentaliile) inconștientului omenesc, încă plenar prezentă în natura exterioară, în cosmos. Iată de ce, adresându-se calin slabei noastre minți basmice și oral-flecare, sculptorul i-a zis (imperfect, așadar adecvat) "Triumful Binelui". Lucrările sale trec însă dincolo de bine și rău, iar pentru cine știe că-i vorba de osmoza contrastelor și-a diferențierilor devine corect a-i zice "triumful Adevărului".