Dragă doamnă Cristina Modreanu, reputația dumneavoastră de teatrologă, jurnalistă și profesoară este bine-cunoscută. După volumul Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele securității (2022), apariția unei noi cărți care analizează limitările "oamenilor de teatru" în totalitarism nu miră pe nimeni. Cum a apărut ideea de a scrie Învinși și învingători: artiști în culisele scenei socialiste (2025)? Care au fost primele etape ale documentării și de unde ați pornit cercetarea?

Odată ce ai fost atins de "microbul" arhivelor, e cam greu să mai dai înapoi. După Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele securității, am rămas cu multe întrebări, dileme și... dosare. Unele nu și-au mai găsit locul în dramaturgia cărții, altele au venit după ce aceasta a fost trimisă la tipar, fiindcă durează foarte mult să obții dosare de la CNSAS, echipa lor fiind foarte mică, iar procesul de anonimizare impus de regulile care protejează posteritatea "subiecților" securității durează foarte mult. Așadar, nu am pornit cercetarea, ci am continuat-o, și asta pentru că o continuare se impunea, într-un fel.

În funcție de ce criterii vă alegeți subiectul de cercetare? Ce vă interesează în mod special când îl abordați?

Am trecut prin foarte multe dosare din arhivele CNSAS, din arhivele teatrelor, din arhive personale, dar mă opresc întotdeauna la acele "cazuri", ca să nu le spun povești, fiindcă e vorba de non-ficțiune, care mi se par relevante și pentru societatea de acum, care ar putea să le vorbească cititorilor de azi. Prin urmare, întâi de toate le aleg pentru că îmi vorbesc mie. Trec totul printr-un filtru personal, deci foarte subiectiv, și îmi asum deschis această subiectivitate. Cred că e singurul mod onest în care ne putem desfășura și argumenta cercetările, în ziua de azi pretenția de obiectivitate științifică în domeniile umaniste e ușor ridicolă. Desigur, după ce alegi personajele, temele, întâmplările despre care vrei să scrii, începe documentarea, verificarea din mai multe surse – atât dosarele, cât și memoria celor care au trăit întâmplările sunt surse parțiale – confruntarea cu alte relatări și trecerea prin jurnale, memorii, periodice din epocă, pentru a găsi cât mai multe detalii relevante. Ceea ce îmi propun este să reconstitui o frescă a epocii în care artiștii despre care scriu au trăit și au creat, pentru ca viața lor profesională și personală (adesea cele două se împletesc până la a se confunda) să-i apară cititoarei (folosesc intenționat femininul, pentru a echilibra masculinul folosit în general) în format tridimensional. Să și-o poată imagina cât mai bine, să respire aerul vremii, să trăiască puțin așa cum au trăit ei, în speranța că îi va înțelege mai bine.

"Mărturisesc că este în intenția mea ca această carte să aducă în prim-plan o parte a istoriei teatrului de la noi, trecută cu vederea de către cronicarii care au scris-o: contribuția artistelor și a artiștilor queer, cărora le dedic acest volum", scrieți în introducere.

Vă rugăm, ne puteți povesti pe scurt despre această contribuție a artistelor și a artiștilor queer și despre câteva dintre figurile care v-au impresionat în mod special? De ce credeți că această contribuție a artistelor și a artiștilor queer a fost omisă din istoriile teatrului românesc scrise până acum?

Așa cum explic în introducere și cum am încercat să-mi explic și mie pe parcursul cercetării, motivele absenței creatoarelor și artiștilor queer sunt mai multe. Contribuția lor a fost uneori omisă, alteori exclusă intenționat, ștearsă din memoria colectivă fie pentru că era considerată irelevantă de către autorii istoriei oficiale, fie pentru că era insuficient înțeleasă de către cei care dădeau verdictele estetice în epocă (criticii, decidenții politici, cenzorii), fie pentru că includerea acestei contribuții ar fi fost, în unele cazuri, periculoasă pentru status quo. La o privire mai atentă, ne dăm seama că asta a întârziat progresul artistic, instituțional și de mentalitate, și, mai grav, a sufocat apetitul pentru avangardă, fiindcă regizoarele despre care vorbesc în carte, Gina Ionescu, Magda Bordeianu, Ariana Kunner, Cristiana Nicolae aveau acest apetit și îl manifestau curajos și liber în creația lor, odată cu marginalizarea lor din motive politice dispărând și contribuția artistică. Am fost impresionată și de destinul lui Emil Riman, critic de teatru și director al Teatrului Bulandra, care a fost urmărit de securitate încă de când era elev de liceu, fiind timorat permanent de această umbră din viața lui, dar găsind, totuși, curajul să scrie la un moment dat la Europa liberă, ca să apere un spectacol al lui Mircea Daneliuc, care fusese oprit de cenzură. A fost arestat, judecat pentru că era homosexual (ceea ce securitatea știa de mult, folosind informația ani de zile pentru a-l șantaja), ținut în închisoare și transformat într-un paria pentru lumea teatrului din care făcea parte. A plecat în cele din urmă din țară, autoexilându-se în Germania, unde avea o soră. Nu am mai reușit să-i găsesc urma după plecare și încă mă întreb unde a sfârșit. La fel, nu am reușit să aflu data morții Arianei Kunner, care a sfârșit singură, fără urmași, după ce și-a consumat întreaga energie pentru teatru, pe care l-a părăsit doar ca să-și îngrijească părinții bătrâni și bolnavi. Deși a avut mai multe ocazii să rămână în străinătate, regizorul Dinu Cernescu, cu care am reușit să stau de vorbă despre teme dificile, cum ar fi orientarea sexuală diferită de normă în România socialistă, nu a plecat nici el definitiv din țară, tot ca să rămână alături de părinții săi. Alte protagoniste ale cărții au părăsit această corabie în derivă care era România socialistă plecând fie în Germania, ca Magda Bordeianu, fie în Canada, unde s-a stabilit Cristiana Nicolae, fie tocmai în Australia, unde a plecat Dana Crivetz (fostă Beligan, fostă Lovinescu). Am avut șansa și bucuria să dialoghez cu primele două și să am acces la arhiva personală a celei de a treia, prin intermediul fiicei sale, scriitoarea Anamaria Beligan. Tuturor, le mulțumesc pe această cale. S-a vorbit și scris mult la noi despre reîntoarcerea, după 1990, a unor personalități culturale, dar nu s-a analizat suficient procesul acesta al autoexilării prin care au trecut artiștii, trauma ruperii de cultura în care s-au format, ce i-a costat personal și profesional. E important, fiindcă și după 90 au plecat din România, într-un alt fel de exil, mulți artiști care azi creează pe scenele lumii.

Cum ați ales tonul – între cercetare, restituire și gest politic? Cum reacționează mediul teatral contemporan la astfel de demersuri de recuperare? Există deschidere sau încă reticență?

Eu m-am ocupat cu cercetarea, apoi am căutat cea mai bună formă de a împărtăși rezultatele acestei cercetări, iar cartea rezultată este deopotrivă o formă de restituire a unor adevăruri uitate sau niciodată știute și, indirect, un gest politic, fiindcă e vorba despre categorii marginalizate sistemic în România socialistă. Mediul teatral a reacționat foarte bine la demersul meu de recuperare, mai ales pentru că, în primul volum, Teatrul ca rezistență, era vorba despre figuri centrale ale scenei de dinainte de ‘89, iar revelațiile erau majoritar pozitive: da, chiar fără să iasă în stradă sau să facă greva foamei, oamenii de teatru au găsit forme subtile de a rezista și de a-i ajuta și pe alții să reziste, activându-le imaginația. În cazul noii cărți, Învinși și învingători, observ o tendință de concentrare a reacțiilor cititorilor asupra unui caz negativ, cel al fostei redactoare-șefe a revistei Cinema, recuperate după 1990 de către Ion Iliescu, care a numit-o membră în CNA, Ecaterina Oproiu, colaboratoare entuziastă a poliției politice. Dar sper să existe aceeași deschidere și pentru acest volum, în care în mod intenționat, personalitățile arhicunoscute, Radu Beligan sau Ion Caramitru, sunt plasate în planul secundar al destinelor unor femei, jurnalista și traducătoarea Dana Crivetz în primul caz, diplomata britanică Hazel Rosemary Wilson în cel de al doilea.

Fiind vorba despre "scrierea unor istorii alternative, din perspectivă feministă", în ce fel o astfel de abordare schimbă nu doar conținutul, ci și metoda de a scrie istorie?

E foarte interesantă această întrebare și vă mulțumesc pentru ea, fiindcă și eu mi-am pus-o adesea, scriind această carte. Mi-am pus permanent întrebarea "ce anume califică un fapt, o întâmplare, să devină parte din «istoria oficială»? Rescrierea istoriei a fost considerată, la un moment dat, "contraistorie", pentru că ea confruntă, într-o oarecare măsură, istoria oficială, dar denumirea a devenit destul de repede o certificare a contribuției la o necesară lărgirea a orizontului. Contraistoricii și-au asumat responsabilitatea de a reface și recontextualiza tensiunile sociale care au stat la baza includerii sau, după caz, a excluderii unor fapte și personaje în istoriile oficiale. Prin urmare, e vorba nu despre o completare a istoriei oficiale, ci despre o istorie alternativă, cu faptele și personajele ei, un fel de imaginare a cum ar fi fost dacă și acestea ar fi făcut parte din istoria oficială, în cazul nostru, din canonul teatral care ne-a fost lăsat de la o generație la alta. Ca metodă de lucru, dat fiind că atunci când scrii despre personaje și fapte marginalizate, descoperi foarte multe "tăceri" în arhive, fiindcă lipsesc adesea documente relevante, am fost inspirată de cercetătoarea americană Saidya Hartmann, care investighează arhivele sclaviei în America, și avansează cu scrisul ei pe un teritoriu hibrid, plasat între non-ficțiune și ficțiune, punând bazele metodei pe care ea o numește "critical fabulation" (fabulare critică). Fără să fiu atât de curajoasă ca ea în scriitură, am început fiecare capitol cu câte un mic pasaj plecând de la un fragment de informație din dosare și ducând mai departe în plan ficțional povestea.

"Scrierea unei istorii nu a învingătorilor, ci a celor «cuceriți» de aceștia, nu este o acțiune «revizionistă», ci se impune ca o necesitate astăzi". De ce e important pentru dumneavoastră să răspundeți cât mai repede la necesitățile prezentului și la ceea ce se întâmplă în jurul dumneavoastră?

E foarte simplu: pentru că, vedem cu ochii noștri, istoria e ciclică. Tensiunile dintre elitele artistice, culturale și cei care conduc la un moment dat o țară se reiau sub o formă sau alta în orice regim. Ține de noi să le identificăm, să le explicăm, să le gestionăm și să apărăm astfel libertatea de expresie a artiștilor și a oamenilor de cultură. Poate că nu ne mai dăm seama azi, când (încă) avem acest drept, că el nu e un bun câștigat pentru totdeauna, ci că trebuie luptat permanent pentru el. În absența lui, nu mai există artă și cultură, ci doar propagandă culturală. Așadar, urgența cu care resimt necesitatea revenirii asupra istoriei artiștilor în socialism se explică prin ceea ce se întâmplă azi, în jurul nostru, nu doar la noi, ci în întreaga lume, unde mișcările de dreapta revin în forță, iar capacitatea artiștilor și a elitelor culturale de a ține piept "istoriei mari" se diminuează constant. În calitate de cercetătoare, mă simt responsabilă să scriu despre destinele unor oameni care nu s-au lăsat "duși de vremuri", ci au încercat, oricât i-a costat, să rămână ei înșiși, să-și păstreze principiile, într-un context socio-politic extrem de tulbure, cum este și cel de astăzi.

Ce ați dori să simtă sau să înțeleagă cititorul după ce citește cartea Învinși și învingători? Vă gândiți la o continuare a ei?

Aș vrea ca această carte să ajungă la cât mai mulți oameni, atât la cei care au trăit în regimul socialist, care vor recunoaște probabil mecanisme sociale și pattern-uri de gândire și de mentalitate, cât și – poate mai ales – la cei mai tineri, care nu știu nimic despre această perioadă și își alimentează curiozitatea din rețelele sociale unde bântuie tot felul de teorii ale conspirației. Pericolul ca oamenii tineri și curioși să "învețe" istoria de pe TikTok e foarte mare și cred că e responsabilitatea noastră, a tuturor, să oferim alternative reale – cărți, filme, spectacole, chiar postări pe rețelele sociale, dar cu conținut bine documentat – pentru ca asta să nu se întâmple.

Vă mulțumesc mult!