Scriu cu dorința încrâncenată a celui care înoată în amonte. Scriu cu fanatismul caznelor săptămânale la care mă dedau ca să explic, ca să țin partea poveștii în lupta bizară cu scriitura exclamativă, descriptivă, cu scriitura jurnalistică a interjecțiilor, a exclamațiilor a epitetelor ritualice (nu le reiau aici). 

Lupta dintre cele trei semne de exclamare (!!!) și un fir narativ îmi părea până mai ieri ridicolă. Azi, acum când meditez asupra cărții lui Jonathan Gottschall, Animalul povestitor. Cum ne fac poveștile oameni (traducere din limba engleză de Smaranda Nistor, Editura Vellant. Cărți însemnate, București, 2019) îmi pare de-a dreptul absurdă, grotescă, bizară. 

Hubert Beuve-Méry, fondatorul Le Monde, le spunea mai tinerilor săi colaboratori: "Ca să adăugați un adjectiv trebuie să-mi cereți acordul". Această raționalizare adjectivală poate mira. Dar dacă mergem un pic mai departe, ne dăm seama că epitetele sunt semne ale neputinței de a găsi povestea. Iar povestea nu are nevoie de decorații ca să strălucească. Povestea este strălucire. Este strălucirea sensului după care mergem cu toții. 

Dacă ne luăm după Jonathan Gottschall, cele trei semne de exclamație sunt un simptom, sunt semne de boală, semne ale unei fracturi de-a dreptul mintale. Cercetătorii au izolat emisferele creierului nostru și au văzut cum singură, fără poveste, adică fără explicație și sens, emisfera dreaptă își vede de treaba ei, comandă gesturi pe care stăpânul, subiectul, nu are habar de ce le face. Le face automat. Pentru că sensul, explicația, adică povestea este pe teritoriul din cealaltă jumătate a creierului nostru. 

F​ără poveste nu este gândire. 

Rămânem lispiți de pseudo-sens în bula personală, repetitivă, unde nu e nici angoasă, nici viziune. Rămânem pe meridianele eterne ale enervării, mai degrabă ale inervării, captivi în semne de exclamație și în interjecții.

Pe când povestea? Povestea este sensul. Tot Jonathan Gottschall vine cu o sinteză a principalelor realități (era să spun descoperiri, adevăruri) științifice despre sursa, rolul, scopul poveștii în viața umanității. Dinspre biologie, via psihologie către neuroștiințe, povestea e plasma care ne face, ne crește, ne duce mai departe către noi și noi orizonturi de sens.

Poveștile pe care ni le facem în copilărie, acele "povestioare profunde din veselul măcel al fanteziilor copiilor" , poveștile din vis, poveștile care ne absorb, poveștile care ne învață, poveștile care ne re-inventează, poveștile de zi cu zi, toate acestea curg într-un sens, acela de a fi împreună, dar fiecare cu propria poveste.

La început suntem plăsmuiri. Ne tragem din viziuni ale părinților, ale strămoșilor. Povestirea, "meditația fantezistă", zicea cineva. Și-atunci, limba noastră maternă, limba originară este, iată, povestea.

Drog sau cod, nu ne prea putem nici imagina, nici descurca în afara poveștii. Dacă managerilor li cere "să fie povestitori creativi", cu atât mai puțin ne putem imagina lumea nouă de azi, lumea mediatică în afara codului narativ. Publicitarul bun găsește povestea utilă produsului său, după cum jurnalistul bun, acest nostalgic mereu nemulțumit, își dă măsura în povestea pe care o descoperă în cotidianul năucitor. 

Comunicatorul bun știe că publicul său nu așteaptă să i se spună că totul este conform așteptărilor, știe că noi căutăm povești, adică soluții, sensuri, răspunsuri. Și aduc în discuție aici un mare dar pe care ni-l facem prin povești – învățăm fără pierderi ireparabile.

Și dacă suntem plămadă de fantezie, pare destul destul de logic să ne uităm la noi ca la niște înfăptuiri ale emisferei stângi a creierului omenesc, acolo unde toarce obsesia explicației, acolo unde invenția și povestea se și confundă dacă este nevoie . Să ne gândim la experimentele lui Kuleșov, de exemplu, sau, și mai repede, la veselele, dar amețitoarele teorii ale conspirației, ca să nu le zic chiar industrii ale discursului conspiraționist. Și numesc aici și marea noastră vulnerabilitate – poate că aerul ne ține trupul funcțional, dar nevoia de poveste ne face buni sau răi, comunicativi sau izolați.

O poveste bună face o lume mai bună. O carte de ținut aproape, în bibliotecă.