Revistă print și online

Proză scurtă

 

 CAMERA MAUVE

Muzica se oprește și, în lipsa ei, vorbăria mesenilor pare un zgomot estompat. O parte dintre reflectoarele cu lumini intermitente au luat și ele pauză. Ea e deja obosită, n-a mai fost de mult timp la o nuntă. Bărbatul din fața ei, cu cămașă cadrilată și fără cravată, o țintuiește cu privirea. O mirase de la bun început ținuta lui deplasată pentru o petrecere de nuntă, apoi felul în care fuma, fără să le ceară voie celor de la masă, se potrivea cu aerul lui nepăsător față de evenimentul la care lua parte. De fapt, nici ea nu lua parte la atmosfera aceea de sărbătoare. Se îmbrăcase și se machiase adecvat dar nu se coafase. Mireasa era pentru ea o cunoștință, nu o prietenă, și se hotărâse în ultimul moment să răspundă invitației. 

Nu-i părea rău că venise, îi plăcea să observe oameni de fiecare dată când mergea la o petrecere, să vadă veselia, euforia participanților. În familia ei, nu prea avusese parte de petreceri, poate de aceea se ducea la ale altora, dar le privea mereu ca pe un spectacol de teatru. Putea să înțeleagă entuziasmul de la botezuri, deși nu avea copii, dar putea să îl înțeleagă - nașterea unui copil e un pas de recul pe care moartea e nevoită să-l facă, dar veselia de la nunți o lăsa mereu gânditoare. Ajunsese la vârsta la care o parte dintre fostele ei colege de liceu și de facultate ori divorțaseră, ori suportau mariaje nefericite, din diverse motive. Mitul căsătoriei ca eveniment esențial al împlinirii în viață se destrămase de mult pentru ea. Se uita uneori la mirii care țineau cu înverșunare la tot soiul de cutume și detalii ca la niște copii cărora, înainte de a intra cu adevărat în maturitate, li se permite un ultim moment de răsfăț.

Bărbatul din fața ei vorbise puțin și în șoaptă până atunci cu femeia de lângă el, o femeie mai în vârstă, elegantă, dar care, ca și el, părea că venise mai degrabă din obligație la petrecere. Formaseră un duo aparte, din cauza diferenței de vârstă și de vestimentație, totuși, o anumită complicitate era evidentă, “Poate se cunosc de mult", își spuse ea. La un moment dat, femeia a primit un telefon, a ieșit afară din restaurant ca să vorbească, după care s-a întors și i-a spus ceva la ureche bărbatului și-a strâns lucrurile și a plecat. Ei i-a adresat o privire rece, apoi a schițat un zâmbet precar, încât nu a fost sigură dacă în mintea acelei femei acesta ținea loc de “la revedere". Și-a adus aminte de fețele călătorilor din metrou, care par preocupați de rezolvarea unor probleme complicate, care au, mulți,  un aer de răceală și superioritate. Oscila între a-i disprețui și a-i deplânge pe acești oameni.

Bărbatul cu cămașa cadrilată își aprinde o țigară și o întreabă : “Permiteți?", ea rămâne cu gura căscată pentru că până atunci el fumase fără să ceară cuiva permisiunea.  În jurul lor, la masă, se mai află un cuplu care stau închiși într-o bulă făcută din tinerețea lor, încă proaspată, apoi două femei, care veniseră singure, și care discutau din când în când. Totuși, întrebarea îi fusese adresată doar ei. Zâmbi scurt și făcu din cap un semn de aprobare.

“Dvs. nu fumați…", zise el, întrebare-constatare.

“Nu. După cum se vede." , și se uită lung la bricheta lui, pe care scria “Venice".

“Nu e din Veneția, e din Piața Matache", a precizat el, serios.

Ea zâmbește din nou, politicos, și se trezește că spune: "Păcat".

“De ce? E chiar atât de minunat acolo ?"

“Nu, e ca pe Internet", răspunse ea cu un aplomb care o miră pentru moment iar pe el îl făcu să râdă scurt, după care păru că își reprimă râsul.

“Și cum e pe Internet?", insistă el.

“Cum să fie ?, o poveste magică", intră ea în joc.

“Nu știu despre ce vorbiți", se retrase el rece, sec.

Ea îl privi atent și se întrebă de ce ține el să pară foarte serios și închis și rezervat. El privi câteva secunde bune în jos, spre mâna dreaptă, spre țigară, apoi o privi direct în ochi:

“Și cum arată o poveste magică?"

Ea respiră profund și spune:" Cu multe legende despre clădirile vechi, cu măști și costume de carnaval, cu plimbări în gondolă sau cu vaporetto..." , și făcu un semn din mână ca și cum ar fi vrut să spună “și așa mai departe".

El clipi de câteva ori, apoi constată, sigur de el:" Dar toate astea nu sunt adevărate. Ce e adevărat, atunci? Vreau să zic acolo, la Veneția? Ce e adevărat?"

Ea se uită o clipă pe deasupra umărului lui drept, de parcă de acolo i-ar fi venit un răspuns precis, apoi se lansează: 

"Adevărul e că depinde în ce stare te duci acolo. La ce vârstă și în ce stare. Dacă e vară, e plin de turiști străini care te împiedică să te deplasezi în ritmul în care ai vrea. Iar aglomerația de pe vaporetto e chinuitoare dar nu o poți evita, nu ai alt mijloc. Ești incapabil să reții detaliile legate de istoria orașului iar mirosul de apă stătută îți creează probleme dacă suferi de bilă. Toate clădirile acelea somptuoase, care mărginesc canalele, sunt în marea lor majoritate nelocuite, dar au flori superbe la vedere și ai senzația unui oraș mort, care e ținut în viață artificial, și la suprafață. Sunt foarte multe biserici vechi închise, părăsite, te uiți la ele și nu poți să nu te gândești la o ceremonie funerară făcută cu toată discreția. Apoi te duci în zonele comerciale și ești copleșit de buticuri cu suveniruri și de localuri mici dar cochete, unde se mănâncă foarte bine. Tot așa cum se balansează puternic vaporetto-ul care străbate canalele largi, eziți și tu între a te bucura de soare, de mâncarea și de vinul care îți îmbată simțurile, și a deprima văzând în jur numai vile sumbre care ies din apa mării, cu obloanele trase tot timpul, niște sicrie de lux plutitoare, închise. Îți spui Sunt la Veneția! și nu simți de fapt nimic deosebit."

Privirea bărbatului se înviorează și îi spune: 

“Nu am mai auzit o asemenea descriere a Veneției".

După tonul lui, pare un compliment.

Ea zâmbește și adaugă:"Să știți că am văzut tineri foarte fericiți la Veneția".

“Sunt convins că ați văzut", zice el foarte serios.

“Cu siguranță că nu citiseră nici nuvela lui Thomas Mann, nu văzuseră nici filmul lui Visconti, nici măcar filmul “Anonimul venețian"…"

“Foarte posibil", întări el.

“Și cu toate aste nu înseamnă că nu mi-am cumpărat de acolo, și eu, gadgeturi .."

El  îi zice:" Sigur că da! Doar sunteți un om în carne și oase, nu o idee! Foarte bine ați făcut".

Dintr-o dată, ea simte în vocea lui o simpatie neașteptată. 

Vreme de două-trei minute, amândoi evită să se privească și păstrează tăcere. Muzica a reînceput și câteva perechi dansează pe un blues faimos. Fără să știe unul de celălalt, melodia le apare amândurora ca foarte îndepărtată. Deși nu sunt deloc bătrâni sau măcar apropiați de ceea ce e numită îndeobște bătrânețe, cântecul acela nu îi mai emoționează și îl ascultă așa cum dintr-un discurs în limba latină, unele cuvinte seamănă cu ceva din limba ta dar apoi ești pierdut. Nu e un regret că melodia aceea vine parcă dintr-o altă țară. Gândindu-se puțin, ea își spune că aceea trebuie să fie “țara cântecelor", iar undeva, nerostit, se ascunde sinonimul “țara primei tinereți".

“Ce meserie aveți?", îl aude ea brusc și tresare.

O întrebare atât de directă încât răspunde repede, mecanic:" Sunt decoratoare. Pentru spații de business".

El se încruntă de parcă ar fi auzit o veste rea. Apoi își revine:

 “V-ați gândit vreodată să decorați un spațiu-fantomă?"

Ea îl privește lung, cu un aer precaut și îl întreabă: "Ce mai e și asta?"

“Un spațiu-fantomă e o cameră care apare în vis periodic și care are o realitate extrem de …intensă".

 “Vorbiți despre o cameră care…. apare în visul cuiva….".

“Și despre care afli că a existat într-o casă care a fost dărâmată demult" .

Ea tace, își toarnă puțin vin, ia câteva înghițituri, pare că reflectează, apoi spune:

“Deci nu visați toată casa care a fost dărâmată, ci o singură cameră?"

“Visez camera ca făcând parte dintr-o altă casă, în care stau din când în când. Casa dărâmată nu am văzut-o niciodată. Dar casa actuală are un vestibul din care, în vis, se face o ușă către această cameră".

 “Ce culoare au pereții camerei?"

“Mauve".

“Și, în vis, intrați în această cameră?"

“Greu de spus. Mă văd în ea, dar nu-mi simt corpul".

“E locuită de cineva?"

“Nu, nu e nimeni niciodată acolo".

“Și cum arată?"

“În primul rând, e scăldată într-un parfum greu de lavandă. Are un recamier acoperit cu un macat de culoare galben auriu, niște perne decorative. O masă din lemn masiv, rotundă, la care se înșiruie patru scaune tapițate. Un fotoliu și un lampadar cu ciucuri. O vitrină micuță cu porțelanuri, o bibliotecă îndesată cu cărți vechi. Pe un perete, un tablou înalt, pictură în ulei, reprezentând un vas cu flori, pe jos un covor persan vișiniu…".

“Un interior de altădată."

“Se poate spune și așa."

“și o visați periodic?"

“Da. Visez că nu e nimeni în casă și doar atunci, dacă am noroc, găsesc ușa din vestibul care duce la camera mauve".

“Și ce faceți acolo?"

“Niciodată nu pot să stau mai mult de câteva secunde. Apuc să mă simt fericit, mă ia un val de căldură, chiar de sufocare, apoi camera dispare, visul se rupe."

Ea mai ia câteva înghițituri de vin, dă din cap:

“Și vă treziți cu sentimentul că ați pierdut ceva esențial."

Bărbatul o privește cu o expresie mirată, dă să spună ceva dar se oprește.

Ea îl așteaptă, privindu-l cu un aer binevoitor.

El șoptește: “Da".

Ea îl privește fără să se sfiască, îl studiază, de parcă ar vrea să îl întrebe: Cine ești?, ce ascunzi, ce rol o să joci în viața mea? , pentru că ai intrat deja în viața mea cu povestea asta a ta tristă și ciudată, ce mijloc mai bun de a capta interesul unei femei decât un aer inaccesibil și o poveste melancolică? Ce vrei de la mine? Nu știi că nimeni nu poate salva pe nimeni? 

Ea mai ia o înghițitură de vin apoi întreabă:

 “Cum ați făcut legătura între cele două case? Înseamnă că ați descris camera cuiva care a identificat-o…"

“Mda…"

“Dar nimeni nu poate decora un spațiu-fantomă! și apoi, din ce spuneți, e o cameră desăvârșită. De ce ar fi de redecorat?"

“Pentru că e un spațiu mort. Ca Veneția dumneavoastră".

«Veneția va fi mereu moartă. Nimeni nu poate face nimic în sensul ăsta ».

El o privește ușor încruntat, apoi își coboară privirea, aprinde o țigară. 

Fumează liniștiți, în vreme ce pe ringul de dans diverse perechi s-au strâns în jurul mirilor care lunecă pe un vals foarte cunoscut. E cald și, într-un colț al sălii, unii dintre invitați au început să aplaude. Se aud râsete, un pahar e spart cu putere de podea și râsetele se întețesc, iar ea are impresia că vede cadre dintr-un film italienesc din anii ’60.

Deși atmosfera de film viscontinian e pregnantă, Timpul pare că s-a oprit. Așa cum se oprește timpul la nunți, până dimineața. Ea e acolo și în același timp e departe. 



SEDUCĂTORUL

Nu știu de când bătea la ușă, în orice caz l-am auzit târziu. Mă durea capul, fiindcă nu dormisem suficient, mă culcasem după ora 2 pentru că stătusem să lucrez. M-a salutat, părând că ezită, că se aștepta să vadă pe altcineva. Da, o căuta pe fosta proprietară a apartamentului. I-am spus că nu îi cunosc noua adresă și nici numărul de telefon. S-a scuzat de mai multe ori pentru deranj. Era atât de dezamăgit încât știu că am închis ușa înainte să îl văd coborând scările.

Am încercat să mă culc iar, dar nu am mai putut adormi. M-am dus la baie și am făcut un duș. Apoi mi-am făcut o cafea. Am mâncat niște cereale cu lapte. M-am uitat pe net cum va fi vremea. Deși nu aveam de ieșit. Tot de lucru, la traducere. 

Ca și prima dată, cred că bătea la ușă mai demult. Era plouat, se anunțase ploaie, mi-a spus că de fapt cunoștea bine apartamentul pentru că locuise acolo, ca dovadă, mi-a spus că pe peretele de la bucătărie, lângă geam, era pictat un trandafir galben. Doar dacă nu am zugrăvit și l-am șters eu. Că nu vrea decât să mă roage ceva, dacă se poate. Trandafirul de pe peretele bucătăriei m-a convins și l-am poftit înăuntru. 

Era înalt, frumos, brunet, costum de stofă albastru, cămașă albă, geantă-diplomat, foarte îngrijit. Mi-a spus cum îl cheamă, mi-a arătat cartea de identitate. Apoi m-a întrebat dacă pot să-l las, desigur, contra cost, să stea în sufrageria mea câteva zile. Are de rezolvat niște lucruri administrative din trecut și nu ar vrea să stea la hotel. A insistat – "dacă se poate". Era  plouat și părea învins.

Pe Claudia, fosta proprietară a apartamentului, am văzut-o o singură dată. Am tratat cumpărarea cu un agent imobiliar și cu avocata ei, care îi era și prietenă. Claudia era blondă, treizeci și ceva de ani, genul de femeie care are grijă în fiecare zi doar de corpul ei. Nu i-am văzut ochii pentru că purta ochelari de soare. Avea o voce joasă, ușor obosită. Părea în dezacord cu acel apartament cu două camere, destul de modest. I-ar fi stat bine într-o casă țâfnoasă, cu etaj. Apartamentul mi se potrivea mie, traducătoare freelancer. Nu am văzut mobila pe care o avusese. Era un apartament zugrăvit în alb peste tot, doar la bucătărie avea, lângă fereastră, pictat acel trandafir galben, mare. Cam ciudat. L-am lăsat o vreme, apoi l-am șters. Acum exista o pată în locul acela, albă dar în dizarmonie cu restul albului din bucătărie. 

Chiriașul meu vine și pleacă la diverse ore. Stă destul și în cameră, mai ales seara, mi-a spus că are de lucru la laptop, să nu mă supăr că nu îmi ține companie. De parcă i-aș fi cerut eu companie. Îl înconjoară o liniște și un mister care mă pun pe gânduri. Nu pare genul care să nu își fi permis să stea la hotel. De altfel, mi-a propus o sumă frumușică pentru chiria unei săptămâni. Poate două, să vadă. Poartă un parfum fin. Se simte mai ales în baie.

După o săptămână, când mi-a spus că o să mai stea încă una, am pândit un moment când era plecat și m-am dus în sufragerie. Care, altminteri, stătea tot timpul închisă. Am căutat printre lucrurile lui și am găsit un binoclu. Unul foarte performant. Și brusc, în același timp, m-am uitat la geam și am văzut că perdeaua era dată la o parte. M-am apropiat de fereastră. M-am uitat pe geam și nu am văzut nimic. La ce să mă fi uitat?

Când s-a întors, l-am întrebat dacă nu e un fel de detectiv. A râs și a zis că nu poate să îmi spună cu ce se ocupă. L-am întrebat dacă lucrează pentru stat sau în privat și a zis că nici asta nu poate să îmi spună. Dar că îmi fac griji degeaba. Eu i-am spus că sunt aproape convinsă că e un fel de detectiv. Și am făcut o grimasă când am pronunțat "un fel de detectiv". El a râs din nou și a zis că sunt perspicace, dar că din păcate nu poate să îmi spună mai mult. Poate doar să mă asigure că nu sunt în vreun pericol, că totul e în regulă, că nu e vorba de mine.

L-am întrebat cum de a fost sigur că îi voi închiria camera. A zis că sunt detalii care nu contează. Eu am zis că nu mi se par deloc detalii. El a zis că dacă vreau, poate să plece imediat, nu stă acolo peste voința mea. Nu i-am zis să plece. Apoi l-am întrebat dacă îi place ce face. El a zis că da, desigur. 

Am precizat: "Adică îți place să ai o anumită putere asupra oamenilor, fără ca ei să știe?" 

A stat câteva clipe înainte să răspundă, apoi a zâmbit și a spus: "Întotdeauna e și mai bine și mai plăcut să ai tu putere asupra oamenilor decât să aibă ei asupra ta". 

"Dar depinde cum o folosești", am adăugat eu cu subînțeles.

 "Sigur că da, întotdeauna în slujba binelui și a dreptății!", a replicat el zâmbind larg.

 "Nu ca… înainte", am precizat eu, apăsând pe cuvântul "înainte".

El nu a mai zis nimic și a continuat să-mi zâmbească.

Am luat binoclul, m-am dus la geam și am zis: "La ce ar trebui să mă uit?"

 "La ce vrei tu", a răspuns el și a adăugat: "Ești un om liber. Te poți uita la ce vrei tu".

Apoi a venit pe la spatele meu, mi-a cuprins mijlocul, m-a sărutat pe gât și a spus încet: "Știi că ești o femeie foarte atrăgătoare? Aș putea să fiu secretul tău". 

Nu l-am îndepărtat.


 

Serenela GHIȚEANU

Scrie cronică de carte la Revista 22, are un doctorat în limbă și literatură franceză și titlul universitar de conferențiar. A publicat volumele Sylvie Germain. La Grace et la Chute (2010), Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d'identite (2013), Marguerite Duras ou le gout du vertige(2016). E coautoare a vol. Scriitorul, cenzura și Securitatea. Bujor Nedelcovici și invitații săi (2009). De asemenea, a reunit cronicile sale de carte in volumele Ora de citit (2011), A doua ora de citit (2015), A treia oră de citit (2021). Cea mai recentă carte a sa este Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana (2021). A publicat proză scurtă în periodice.

în același număr