Diana poate fi văzută adeseori prin Sibiu, cu o carte de Houellebecq sub braț, coborând străzile, lăsând în urmă, pe piatra cubică, o pulbere ca bruma de toamnă târzie. Are câteva păpuși genul rebel, cu părul zburlit și haine ușchite, care o urmează peste tot. Cel mai adesea intră pe ușa teatrului, unde are întâlniri misterioase cu diverse vânzătoare de măști, dar și cu un elf, paznicul ușii spre luna februarie. Uneori scrie scrisori parfumate cu esențe de flori, iar din când în când îmi trimite și mie câte una. Ai grijă, Zenob, zice ea, să n-o pierzi, pentru că scrisorica asta îndeplinește dorințele.

Zenob

1. Dragă Diana, am citit pe un blog că într-o seară te plimbai prin Sibiu la braț cu Michel Houellebecq. Ai putea să-mi dai amănunte?

E-adevărat, coboram pe lângă Bibliotecă, spre cafenea, făcându-mi planuri. Voiam să-l conving  să-mi deconspire subiectul următorului său roman, ceva în care intuiam c-ar putea fi sămânța pandemiei, având în vedere linia ultimelor sale cărți, dar de fapt, încercând să-l seduc, să-l fac să-mi promită că-mi va încredința traducerea romanului său următor. Bineînțeles, mă îmbrăcasem destul de à la française, cu o bluză în dungi și o fustă de mătase subțire, bijuterii mari – poate că de-asta am fost recunoscută atât de repede, pentru că astea sunt hainele mele preferate, iar cei care mă cunosc știu asta. Houellebecq avea un pardesiu lung. Și într-adevăr se lăsa seara.

2. Circulă zvonul c-ai avea un nume secret. Așa e?

Printre multele personaje bizare care s-au perindat pe la Sibiu se numără și un cavaler rătăcitor – nu vă spui numele lui – persoană importantă, artist parizian, bard romantic, nomad-trubadur, cu o haină purtată pe umăr și cămăși descheiate până la brâu, asortate cu eșarfe, cravate, ace, broșe și pălării care par cumpărate acum un secol. Într-una dintre aceste ocazii am ieșit la o cafea pentru a pune bazele unei posibile colaborări. A apărut fluturându-și mânecile albe ale unei haine de spumă,  însoțit de o asistentă înfășurată într-o rochie stil gitana și pantofi cu scârț. M-a întrebat cum mă cheamă, iar când i-am spus numele, mi-a făcut o anagramă, mărturisindu-mi cu glas șoptit că în Sibiu e nevoie de o identitate secretă: zidurile au urechi și acoperișurile au ochi! Iar numele ăsta, pe care eu chiar am crezut că îl vom ști doar noi doi, dar pe care l-a aflat tot orașul, a fost Anaid.

3. Ce podoabe-fetiș ai?

Am niște mănuși negre, de dantelă, lungi, moștenite de la bunica maternă, cu o istorie lungă și complexă. Le port doar în casă, în clipele de intimitate și de cum le pun, mă învârt de trei ori și încep să visez, trăiesc ca la bal, în rochiile Annei Karenina, sau ale Mariei Antoaneta, mă văd prin Veneția, contesă sau curtezană. Sunt evadările mele în care retrăiesc simbolic existența bunicii, o mireasă măritată pentru o singură zi ce a fugit în noaptea nunții cu iubirea vieții ei, cel care avea să fie bunicul meu. Apoi vine la rând brățara neagră și lucioasă, cu cercuri magice, de abanos, făcută de tatăl meu, pe vremea când eram în Africa. Mi-a rămas mică de mult, n-o mai pot purta, dar uneori dorm cu ea sub pernă, pentru că întotdeauna m-a apărat, în ea se află spiritul taților-războinici din triburile africane, apărători ai fiicelor cu ochi de măslină și cosițe de amazoane. Și, în fine, aș mai numi și un lănțișor rupt, genul cu multe pandantive, zodia mea, un zar și-o inimă frântă, primit în dar de la un admirator secret, blând și generos, cu livrea și papion și mustață în tirbușon. Mi-a spus că de câte ori simt vreun chagrin d’amour să-l strâng tare în căușul palmei și vraja lui va ține departe orice îmbufnare și va aduce consolare! Ah, și mai am o batistă de culoarea șofranului, cu trei boabe de anason și una de piper roșu, înnodată în trei colțuri, un dar de la o arăboaică din Medina, să mă apere de deochi!