După ce am atacat, în ultimele editoriale, teme profunde și sobre, cu miză socială acută, iată că a venit momentul unei schimbări de ton substanțiale. Fiind iarnă și final de vacanță nu există moment mai potrivit decât să povestim despre mâncărurile favorite.

*Când am mâncat cele mai bune mese de care îmi amintesc? *

Două ocazii își dispută titlul. Prima s-a consumat la Lyon, într-un restaurant distins, dar discret strecurat pe o străduță de lângă Place Bellecour: o supă de ceapă proaspătă a fost urmată de filet de bœuf cu sos de sparanghel și de o versiune de cartofi copți în stil lyonez, plus un desert de mousse de zmeură cu zahăr brun caramelizat. A doua s-a petrecut la Kyoto, într-un local de clasă din Gyon: o supă miso aburindă, apoi vită wagyu, moale și roz, pe un pat de orez alb japonez, cu o salată ușoară, menită s-o pună în valoare, iar, în loc de desert, un sencha alături de un desăvârșit kasutera (pandișpan) de Nagasaki.

*Când am mâncat până nu am mai putut? *

Din nou, îmi amintesc de două secvențe concurente. Prima a fost la Viena, lângă Dom, când, după o masă compusă din șnițele de vițel, cartofi cu rozmarin și clătite cu sos de ciocolată și frișcă, nu am mai putut să mă ridic literalmente de pe scaun, mulțumindu-mă să prelungesc fiesta cu o siesta. A doua a fost la Sendai, când, după o incursiune la un all-you-can-eat indian, în care erau incluse și dulciuri rafinate din sudul tamil, am ieșit din restaurant și m-am așezat, abulic, pe trotuarul de vizavi, ca un flâneur eșuat, satisfăcut să mor ca personajele din capodopera satirică a lui Marco Ferreri, La Grande bouffe.

Și gusturile mi s-a schimbat: am avut o perioadă "autohtonistă", până în adolescență, când consumam mâncare predominant românească (aceasta și pentru că nu mă puteam proteja de agresiunea culinară familială), apoi o perioadă "cosmopolită", din facultate și până la perioada niponă, când mâncam feluri rafinate de pe tot mapamondul (stabilindu-mi preferințele printre cele patru mari bucătării ale lumii: japoneză, persană, franceză și italiană), ca să sfârșesc, la maturitate, într-o sinteză hegeliană a primelor două, acomodând năravuri balcanice cu decadență asiatică sau europeană.

Meniul favorit de acum?

Ar presupune mai multe opțiuni și nu mai am spațiu pentru a intra cu adevărat în detalii, așa că mă mulțumesc cu enumerarea telegrafică. Aperitive: salată verde cu camembert la grătar sau maki cu somon. Supe: miso sau minestrone. Fel principal: orez cu stafide și berbecuț la grătar, dres cu mirodenii persane sau gratin dauphinois și mușchiuleț de porc, gătit cu ierburi de Provence. Desert: prăjitură cu șofran sau pana cotta de vanilie. Desigur, o masă pur românească, incluzând salată de vinete, ciorbă de văcuță, sarmale și cozonac, este la fel de apetisantă.

Oriunde ați fi, răsfățați-vă cu ce vă place și nu plecați urechea la bârfe ignobile... Până la urmă, cea mai bună mâncare din lume este cea care vă place dumneavoastră.

Poftă bună!