Poezia ca exercițiu mental și formă de ordonare a haosului – asta degajă toate volumele Teodorei Coman, o scriitoare cerebrală care desface cu precizie straturile lingvistice în căutarea sensului. Cu riscul de a părea aseptic sau prea denotativ, discursul ei constituie, între polii biografismului emotiv și sterilității absconse a postumanismului, o cale de mijloc necesară.

Textele Teodorei Coman nu sunt lipsite de confesiune, adoptând un limbaj decontractat, fără anomalii sau manierisme, asemănător celui biografist. Nu întâlnim niciuna dintre strategiile textuale ale postumanismului autohton din prezent, care își joacă frecvent originalitatea pe cartea înstrăinării gramaticale: inversiuni (în special adjective antepuse), abandonarea articolului hotărât, substantive transformate în adverbe, dispariția lui "ca" în forme primare de metaforă, menite să intrige prin arbitrar. Totuși, în Lucy , autoarea abordează câteva dintre temele majore ale acestei direcții poetice – alienarea prin digitalizare, sfârșitul omenirii, omul – produs de marketing, instabilitatea și ubicuitatea identitară, estomparea individualității, rezistența la progresul tehnologic. Recentul volum se deschide, de altfel, cu un poem care trasează de la bun început structura de rezistență a operei:

"instinctul anticivilizație se trezește/ cu fiecare șantier început prea târziu: utilajele vor domina/ peisajul de toamnă-iarnă./ termenul de finalizare se va prelungi,/ vom devia de la sensul principal/ cu care ne-am obișnuit./ chiar dacă zona-i delimitată de stâlpi de ghidare/ omologați, conuri pliabile cu leduri, dispozitive/ reflectorizante doar pe partea dreaptă de mers,/ mereu apar urme de pisică în cimentul proaspăt turnat".

În procesul amplu de transformare a naturii în artificial, vocea autoarei lasă urme timide, dar vizibile, de viață.

Ca teme secundare, întâlnim imaginea culturii mici, condamnate la anonimat, sau persistența colectivă în ratare, toposuri reluate din volumul activist soft guerrilla :

"scheletelor din culturi mici/ li se dau numere de inventar/ nu nume celebre"; "acum ne putem întoarce de unde am plecat,/ cu potențial irosit și creiere migrate în lumea largă,/ la reconstrucția blocată-n utopie./ continuăm sportul național de ratare/ din toate pozițiile".

Schematizarea cotidiană, "miniaturizarea" conturează incapacitatea noastră de a crește și malnutriția civilizațională. "Peisagistica/ arborilor condamnați/ să rămână puieți" este și cea a spiritelor care nu pot să transforme imaginarul în palpabil, planul în construcție.

Peste tot, consumerismul își promovează produsele în vederea obținerii profitului maxim: "s-a terminat campania electorală,/ acest Black Friday al promisiunilor de la tribună,/ al băilor de mulțime". Surplusul de ambalaje frumos colorate creează nu doar idealuri politice lozincarde, ci și o imagine utopică a feminității – zeiță cu o mie de planuri existențiale la fel de împlinite. La formularea ei contribuie atât retușările digitale ale aspectului fizic, cât și discursul asupra competențelor profesionale și personale:

"cu 25 de programe de editare foto,/ 12 softuri de editare/ video poți crea femeia multitasking/ din reclame/ de care depinde întreaga familie". Sub presiunea socială, personajul feminin ajunge chiar la o formă de educare a corpului, mai precis a expresiilor faciale, pentru a deveni un obiect acceptabil și dezirabil. Casa pare locul capitulării, singurul în care își poate lăsa garda jos, deși inclusiv acolo este nevoită să îmblânzească interfețe: "cred în bunătate/ când te urmăresc,/ cum declară Google că face/ cu datele personale.// home, sweet multifunctional home: cămară/ camera/ plină de spam".

Pe fundalul acestei coerciții sociale, figura lui Lucy, femela australopitec descoperită în 1974, prilejuiește o formă de nostalgie a originilor, îndreptată asupra unui corp feminin nealterat de discursuri politice și religioase. Teodora Coman punctează în special artificialul reprezentării artistice, fără de care Lucy își păstrează personalitatea. Lucy nu este Eva, ea este mai pură decât Fecioara Maria, pentru că e situată în afara istoriei:

"Lucy,/ ești mai pură decât Fecioara Maria fiindcă ai/ mai multă vechime,/ n-ai cunoscut moda de la o epocă la alta, n-ai fost / deformată de tiparele de reprezentare,/ nu mi te imaginez monolitică și contemplativă / cu un prunc/ ținut în poală sau în brațe, ca o anomalie/ a gravitației,/ renascentistă, cu contururile pierdute în clarobscur,/ rubensiană și narcisică în hainele tale din piele/ de animale făcute pentru supraviețuire, alungită manierist,/ fracturată în experimente,/ facturată ca fetiș de ocrotire a rasei umane."

La baza volumului Teodorei Coman stă tensiunea dintre versul abstract, analitic, și obiectul său de referință: corpul, care se declină, supraexpus, în lumina unei conștiințe mereu atente. Simți exercițiul unei minți care se antrenează în cunoașterea de sine și a lumii, precum și în trasarea vulnerabilităților sale: consumerismul, aparența, femeia ideală, corpul-ornament al creierelor atrofiate, schematizarea. Excesul de obiecte al antropocenului nu pare să fie decât o tentativă stângace de a masca sfârșitul evident:

"dependența de materie, noua formă de loialitate,/ așa cum o demonstrează, empiric, obiectele care mă fac/ (să mă simt) femeie,/ să vadă generațiile viitoare,/sau poate altă rasă,/ cine știe,/ cât de bine, de iresponsabil/ se trăia la începutul extincției globale."

Analiză la rece a tarelor contemporane, Lucy poate lăsa totuși în cititor senzația unei absențe, dar patosul și incisivitatea ar fi afectat probabil discursul programatic al autoarei, i-ar fi injectat o doză de viață prea intensă, pe care societatea actuală nu o permite.

Lucy, Tracus Arte, 2021