În eseul său, Ființa și neantul, Jean-Paul Sartre scria că, în structura ei primară, rușinea este o rușine față de cineva. "Mi-e rușine de ceea ce sunt. Rușinea realizează deci o relație intimă a mea cu mine: am descoperit prin rușine un aspect al ființei mele... Tocmai am făcut un gest stângaci sau vulgar: acest gest se lipește de mine, eu nu îl judec, nici nu îl blamez, îl vizez pur și simplu, îl realizez sub chipul pentru-sinelui. Dar iată că ridic, dintr-o dată, capul: cineva era acolo și m-a văzut. Realizez dintr-odată întreaga vulgaritate a gestului meu și mi-e rușine."

Obscură, absconsă, vâscoasă, hâtră, împovărătoare, apăsătoare, devoratoare, traumatizantă și invadatoare, rușinea nu se lasă relevată pe scenă decât invitată de un alt personaj, vreo soră vitregă a ei – umilința, vinovăția, frica, fobia – sau apare intempestiv la întâlnirea cu o anume privire a celuilalt. O privire resimțită ca intens jenantă, respingătoare, blamantă, punitivă, care te pune la zid, te face să vrei să intri-n pământ, să te-ascunzi o vreme de orice alți ochi. Dar de ai tăi nu vei putea să te ferești, să fugi, evadările din tine însuți sunt imposibile, chiar dacă te eschivezi, negi, disociezi, deghizezi, deplasezi. Chiar dacă, printr-o mișcare grandios-narcisică, te arunci în extrema aroganței, infatuării, sfidând limitele altora și, mai mult, făcând-i pe ei de râs, făcându-i chiar să se facă de rușine în locul tău.

Vergüenza ajena, cum spunea cu mulți ani în urmă un domn din Spania, jenat și plin de dezgust pe când urmărea din priviri o tânără ce-și exhiba cu prea mare lejeritate, la o reuniune oficială, corpul. Mi-e jenă de jena ta, cum se spune la noi, sau poate mai frust, intru eu în pământ în locul lui, precum mărturisea cu amărăciune un bătrân tată despre fiul său toxico-dependent, ajuns pe străzi, hăituit, cu mințile pierdute, mâncând resturi de prin pubele.

Transmise adeseori inter- și transgenerațional, prin legături de carne și sânge, de-a lungul filiațiilor prin care curg psihic fluvii de rușine și de vinovăție, afectele și emoțiile corelate lor, precum umilința, autodevalorizarea, autopedeapsa, autosabotarea, experiența eșecului și a ratării, anihilarea de sine, apar ca reverberații amenințătoare atât față de sine, cât și în relațiile persoanei cu cei apropiați, familie, prieteni, dar și în spațiile în care își desfășoară existența cotidiană, spații profesionale, sociale, culturale.

Experiența rușinii poate fi, la polul ei sanogen, organizatoare a distanțelor optime între oameni, modelatoare a limitelor, a conduitelor și a normelor, un vehicul al cutumelor, obiceiurilor, datinilor; în acest sens, rușinea este civilizatoare și ne facilitează o bună conviețuire, atunci când, prin maturizare, atingem respectul de sine și de celălalt, demnitatea, verticalitatea. La celălalt pol, maladiv-mortifer, este adesea devastatoare, invalidantă, anihilantă, alienantă de sine și de lume, in extremis, un om dezesperat, cufundat în mlaștina ei, poate ajunge la a renunța la tot, chiar și la sine, la viață, dedându-se morții – intră la propriu în pământ de rușine.

Adeseori, în timpul unor ședințe de terapie cu o tânără pacientă, mi se-ntâmpla să mă gândesc asociativ la The Shame, filmul lui Ingmar Bergman, în care chipurile rușinii și ale umilinței sunt multiple: rușinea de a fi sărac, rușinea de a eșua (Jan), rușinea Evei pentru că nu a avut un copil, rușinea de a fi furat și ucis, de a fi umilit și închis, de a-și vinde corpul pentru bani și libertate, rușinea de a supraviețui atunci când îi lași în urmă pe cei morți. Viața însăși devenise parcă un ocean de rușine.