Niciodată până atunci starea aceea ciudată pe care o simțeam acut ca dorință de ascundere nu pusese stăpânire pe mine în fața atâtor oameni. De obicei, ea apărea mai mult în liniștea camerei mele, un fel de blocaj al gândurilor și imaginarului care mă adusese în starea cu pricina. Mă închipuiam adesea trezindu-mă în fața unor persoane total necunoscute a căror privire rămânea împietrită asupra mea. Păreau că așteaptă ceva de la mine, iar eu eram incapabilă să le vorbesc. Intram în pământ de rușine, iar fața mi se schimonosea într-un mod ciudat. Asta mă făcea ca de cele mai multe ori să am o reținere nemărginită când trebuia să mă văd cu oameni pe care nu-i mai întâlnisem niciodată. Încercam să evit orice astfel de întâlnire. Și nu era deloc o frică de necunoscut, nu mă temeam în principiu de ei, ci mai degrabă de incapacitatea mea de a găsi postura și cuvintele potrivite pentru a nu părea penibilă înaintea lor. Cu toate astea, până în ziua de care vreau să vă povestesc, nu îmi chestionasem aceste simțăminte, încercam doar să le evit și atât. Pe atunci eram în ultimul an de liceu sau abia îl terminasem, nu-mi mai amintesc cu siguranță, și începusem să prind cât de cât curaj să arăt și altora ce scriam. La un moment dat, o fostă profesoară de română care mă ajutase, cu câțiva ani în urmă, să mă pregătesc pentru examenul de admitere, mă sună plină de entuziasm. "Să știi că mi-a venit o idee excelentă, am găsit omul potrivit căruia îi poți arăta nuvelele tale." Am simțit cum sub mine se căscă o groapă uriașă. Nu puteam să mă duc la cineva de care nu auzisem până atunci și să-i mai dau și manuscrisul meu. Nu avea cum să iasă bine, cu siguranță. Oricum, poate că ar fi trebuit să ascult de această presimțire. "Are și o revistă, o să-ți publice ceva și-n revista lui. Să te duci că am vorbit deja și te așteaptă miercurea asta. Să nu mă faci de rușine, să nu-l lași pe om să te aștepte degeaba." Deci totul fusese aranjat, nici măcar nu aveam cum să mai refuz – desigur, de rușine trebuia să mă duc. Ca să nu fac pe nimeni de rușine! Când am ajuns, biroul era uriaș, cu o distanță impresionantă de la ușă până la masa așezată central, unde stătea el pe un scaun înalt, de catifea roșie (sau cel puțin așa îmi apare mie acum în minte). De o parte și de alta a mesei, pe lateralele sălii, câteva birouri micuțe, pline ochi de ziare și cărți, din spatele cărora licăreau privirile curioase ale câtorva redactori. Până să apuc să-i întind mâna să mă prezint, mă privi pe sub ochelari și spuse: "Dumneavoastră cine sunteți și ce doriți?" Privirile curioase înțepeniră pe mine, unele îmi păreau că scot și niște chicoteli nefirești. Am încercat să-i explic, dar brusc nu mai puteam vorbi, în plus uitasem complet numele fostei mele profesoare, ceea ce mă bloca și mai mult. "Deci nu știți cine sunteți sau nu știți ce vreți de la mine?" Cu jumătate de glas i-am zis cum mă cheamă și i-am întins manuscrisul. "N-am auzit nimic", urlă. Și îmi smulse hârtiile din mână. Urmă o tăcere lungă și apăsătoare, timp în care el îmi răsfoia manuscrisul. Eu încercam să-mi reglez respirația să nu mă sufoc sub privirile alea împietrite și înfipte în ceafa mea. Când, deodată, mă trezesc cu foile zburând prin toată încăperea, iar cititorul lor semiridicându-se cu palmele lipite de suprafața mesei. "Ce facem aici? Filosofie, panseuri? Noi ne ocupăm de literatură, domnișoară! Dacă vrei panseuri, du-te la filosofie!", apoi, așezându-se iar pe scaun, adăugă pe sub ochelari: "Și mai ești și femeie. Nu se scrie așa, nici acolo n-or să te primească. Cine te-a trimis aici?" Și întorcându-se brusc spre cea mai apropiată pereche de ochi, strigă din nou: "Să nu mai veniți cu din astea la mine!". Își reluă lectura din cele câteva ziare de prin apropierea lui. Ajunsesem în momentul ăla, momentul atât de mult evitat în întreaga mea existență de până atunci. Liniștea absolută, ce ar fi trebuit să zic, ce ar fi trebuit să fac. De fapt, nu mai era nimic de zis și de făcut, doar de plecat, dar nu știam nici asta cum să o fac. Și poate că ceea ce ar fi fost de zis și de făcut era un alt gest al obrăzniciei și al ne/rușinării.

La asta m-am gândit multe luni de-atunci înainte: ce ar fi însemnat și ce ar fi produs un răspuns ne/rușinat? A răspunde "obraznic" ar fi fost, nu-i așa, o dovadă a tăriei de spirit și a inteligenței sclipitoare, ceea ce ar fi dus la o răsturnare totală a situației – pentru că ar fi demonstrat, mai mult decât orice altceva, intrarea mea într-un câmp de luptă și acceptarea unor confruntări ce întrețin mecanismul relațiilor de putere. Minciuna caracterului ne/rușinat ca subversiv perpetuează de fapt un sistem fondat pe paradoxuri tulburătoare în care educația ne crește în cultul rușinii, iar violența obrăzniciei ne diferențiază și individualizează prin promisiunea și visul unei puteri viitoare ce va să-ți fie și ție dăruită. Doar cei vulnerabili și neputincioși se rușinează, nimeni nu vrea să fie ca ei pentru că ei se supun normelor și acționează din spaima de a nu-și terfeli imaginea de sine. Când te iubești prea mult, meriți să se reverse asupra ta violența celor care, plini de curaj, participă la evoluția sistemului. Și cum ar putea să evolueze acest sistem, dacă nu împotriva lui însuși – paradoxul absolut. O astfel de judecată cu privire la rușine a făcut-o să rămână închisă în cadrul restrâns al permanentei pendulări între o ne/rușinare abuzivă în numele evoluției și o rușinare conservatoare supusă normelor. A-ți cunoaște bine locul în această lume înseamnă prin urmare a ști când și cum să aplici ne/rușinarea, devenită la rându-i o normă fundamentală de conservare a sistemului. Pentru că, mai mult ca orice altceva, trebuie menținută violența, înspăimântarea celor vulnerabili, celor care nu-și permit sau nu îndrăznesc să fie subversivi. E cel mai eficient mod de selecție, de reducere a numărului celor aleși.

În numele nealeșilor și al celor rușinați este nevoie de o reconsiderare a rușinii și a ceea ce ne face subversivi. Vulnerabilii nu sunt cei care se tem să nu-și știrbească perfecțiunea conformistă și respectă normele sociale, ci sunt mai ales cei care nu pot înțelege și jongla cu paradoxul, îi refuză natura încâlcită și au nevoie să mențină claritatea. Rușinea are legătură mai degrabă cu această claritate și descâlcire a paradoxului decât cu acceptarea tacită a sistemului. Ea arată că îndrăznești să te vulnerabilizezi, să îți ascunzi forța care ar putea să rănească, pentru că toți avem în noi posibilitatea de a manifesta această forță la un moment dat. Dar mai ales, arată că nu vrei să iei parte la acțiunile violente și nechestionate ale paradoxului, că încerci să stai departe de jocurile de putere ale celor care adoră cu ne/rușinare să-i rușineze pe cei mai slabi decât ei.