just a flawless day

chaos smiles and tears rain

blood flows minutes too

why do you die

wouldn’t you rather lie

say you’re still a fly

pay somebody else

play another life

be a spoon

Dintre băncile lungi și prăfuite de la UNATC se auzea zgomotul strident al agitației studenților. În fața catedrei, fără să se uite în amfiteatru, stătea un bărbat cu părul lung până la umeri, gri pe alocuri, cu un pulover negru, subțire, traversat de o dungă albă pe piept. Citea o carte și sublinia rânduri cu un marker roșu. Băncile din față erau aproape pline, prin spate se hârjoneau câteva fete, toți se uitau la telefoane. Un băiat cu fes mov, bocanci negri și ochelari cu rame bleu intră agitat, iar după două minute o blondă cu părul lung până la fund, cu șuvițe roz, cu un belciug argintiu în nas și cu un pulover galben pai se strecură în a doua bancă.

Ceasul rotund de deasupra ușii arăta că trecuseră patru minute și jumătate. Bărbatul puse cartea pe catedră, se jucă un pic cu markerul până când îl echilibră vertical și făcu un semn unui asistent din spate. Acesta se duse și încuie ușa, iar apoi stinse lumina și aprinse un proiector. Bărbatul devenise o umbră vag agitată în fasciculul de lumină.

Nu o să mă prezint prea mult timp, nu mă interesează numele voastre și nimic altceva în afară de pasiune și de idei. Pasiune sau mai neaoș patimă, pentru cei care nu știu, vine din latinescul passio, -onis, format din participiul trecut al verbului pati «a suferi». Suferință fizică, boală, viciu. Nu o să fiu profesor decât 2 ani la acest institut și după, mă voi pensiona. Eufemism pentru sinucidere. Dacă vă gândiți că filmele sunt doar o joacă sau că nu sunteți cinefili, vă invit afară, o să vă dau notă de trecere, dar nu are rost să ne intersectăm.

La fiecare curs o să disecăm filme, fără întrebări la final. Toate nelămuririle trebuie să-mi fie adresate sub forma unui eseu predat la oricare dintre cursuri asistentului meu. Țin oarecum la punctualitate, o să aștept doar cinci minute după începerea cursului, iar apoi voi închide ușa. Cursul se va derula cu lumina stinsă. Perfect pentru noctambuli, avem vreunul prin sală? Păcat, ghinionul meu.

Și acum să începem. Am venit cu un scurtmetraj realizat de mine acum mult timp. L-am adus pentru toate imperfecțiunile pe care le conține și pentru toate prostiile pe care le putem debita pe marginea lui.

Apare o imagine ce arată o pădure în depărtare și o grădină plină de pomi fructiferi în prim-plan. Zoom pe unul dintre ei, un dud roșu care se ivește dintr-un gard organizat din nuiele îngrămădite și din tufișuri. Camera se oprește și apare un generic mare, un singur cuvânt, dudul, iar mai apoi câteva cuvinte scrise cursiv; toate cuvintele mici dispar foarte repede. Titlul mare mai rămâne o secundă pe ecran și apoi e șters. Zoom pe tulpina pomului, unde o furnică neagră urcă pe o nervură umflată. Ajunge din ce în ce mai sus, până când dă de un picior gol de băiețel. Talpa e murdară de pământ gălbui. Furnica intră printre degete și urcă pe gambă, unde apare lent o picătură roșiatic-vișinie. Furnica se oprește, încearcă să ocolească, dar apoi se oprește.

Camera urcă pe urmele dârei și ajunge la mâna care frământă o dudă coaptă. Nu se vede fața copilului, acesta se uită spre pădurea din depărtare. Mâinile îi sunt murdare de la dude, hainele îi sunt pline de scaieți și de crenguțe. După câteva minute de acalmie, băiețelul ia duda morfolită și o pune în căușul unei crăci imense. Din buzunar scoate un briceag galben și începe să toace duda. Sistematic, încet, fără grabă. I se vede ceafa și corpul care se agită.

Băiețelul se uită la căușul crengii, iar apoi se uită în depărtare. Ia briceagul și-l apasă în palma stângă. Începe să curgă sânge și lasă o picătură peste duda strivită. Apoi începe să lingă rana, își scrie numele pe scoarță, Pahom, iar apoi își pune briceagul în buzunar. Pădurea din depărtare pare că foșnește.

Filmul de astăzi e un fragment dintr-un lungmetraj premiat la Berlin. Aș vrea să-mi alcătuiți o listă de cel puțin zece filme în care un obiect galben joacă un rol principal. O să vă ajut cu primul film: Marnie, de Hitchcock. Geanta galbenă a femeii văzute din spate. Nu aveți voie să-l menționați, iar un altul e The Shining de Kubrick. Mașina, o broscuță Volkswagen care tot șerpuiește pe străzi singuratice, pe drumuri de munte, pe tonalitățile din Dies Irae. Ce ne spune culoarea, mașina, melodia? Dar să ne concentrăm pe filmul de azi: povestea unui profesor de franceză. Pierdut în cancelarie, puțin mai animat în clasă, pierdut acasă, unde are grijă de o mamă bolnavă și cicălitoare. Viața lui monotonă, aproape banală, te face să te apropii de el. Dar atât despre filmul-cadru. În prima parte, avem fragmentul de azi. Profesorul îi urmărește amuzat, de la distanță, pe doi dintre elevii săi de clasa a opta. Un băiat brunet și o fată roșcată.

Profesorul intră în clasă și elevii se grăbesc să ajungă la locurile lor. Nu se liniștesc imediat pentru că știu că proful de franceză nu e foarte sever. O voce din off povestește la ce se gândește: își petrece mereu câteva minute să îi analizeze pe elevi în timp ce scoate cărți și caiete din geanta ponosită pe care a pus-o pe catedră. Cel mai des îl intrigă cuplul din penultima bancă. Așa îi numește el amuzat, un băiețel brunet și timid, o roșcată plină de viață și de tupeu. Au un joc al lor în perioadele în care nu-i vede nimeni. Profesorului i-a luat foarte mult timp să se prindă ce fac. Cei doi își lipesc cuvinte decupate din cărți sau din reviste pe ultima pagină a caietelor de franceză. La lucrări le luase caietele și verificase, foarte curios. Leagăn, licurici, lindicul principesei, lopatic, în caietul lui. Măr-gutui, pelin alb, iarba-fecioarelor, măndălac în caietul ei.

Astăzi avem un insert de câteva scene dintr-un film despre plecatul la facultate. Din nou, ceva altoit pe trunchiul principal. Ca temă aș vrea să vă alegeți un regizor notabil, dintre cei pe care i-am tot menționat până acum. Va trebui să-i vedeți filmografia completă, să dați prin interviuri de ierarhia lui personală și să le vedeți în ordine inversă. Iar apoi să vă notați care le sunt caracteristicile. Ce nu se pot abține să facă? Cum Kubrick nu se poate abține să nu introducă travelling-ul pentru a se concentra pe un personaj. Cum se joacă Hitchcock cu detaliile, cum urmărește Tarkovski liniile?

O studentă e într-un cămin din Grozăvești și stă cu un picior julit peste un lighean roșu. Un el îi atinge ușor piciorul cu apă caldă și cu săpun. Sprâncenele ei se arcuiesc, el apasă și mai ușor, îndepărtând fiecare șuviță de sânge uscat. O pune să se întindă pe spate, îi ține piciorul cu stânga și se concentrează pe talpă, pe fiecare deget de la picior, împunge cu arătătorul spațiul dintre degete, masează ușor pernuțele, insistă pe gleznă. După ce termină, tamponează juliturile cu puțin iod, iar după, învelește genunchiul cu tifon. O ajută să se întindă pe pat, îi aprinde o țigară și se strecoară în spatele ei. O freacă între omoplați cu bărbia țepoasă.

În mod normal, indivizi insipizi o să vă ceară să comparați două elemente, adică să gândiți și să visați liliputan. Eu o să vă cer opusul. Legați cât de multe elemente puteți de un fir narativ, umblați cu ghemul roșu după voi ca Ariadna. Când minotaurul o să vă sufle în ceafă, ghemul trebuie să fie aproape gol. Deci, câinele andaluz inventat de doi nebuni, parte a revoluției rocambolești a suprarealismului. Revoluția albastră o numesc eu spre a o deosebi de revoluția roșie și de revoluția neagră sau fascistă din Europa.

Povestea concentrică, perfectă, are în centru un singur personaj. De aceea avem: un câine (andaluz e doar o localizare), un nebun (însoțit de familie și de alte personaje, dar toate sunt oglinzi pentru zâmbetele lui demente), un pian (nebunia suprarealistă învelește mereu câte un sens primar, ca într-un vis), un artist. Ceea ce vreți și voi să fiți. Din ce e alcătuit un film bun? Povestea, mai întâi, apoi înfășurăm povestea într-o feerie de imagini și asezonăm cu muzică sau cu liniște. Toate acestea trei sunt incredibil de dificil de stăpânit. Așa că o să o luăm pe pași. Primul. Poveștile pe care ni le spunem, de-aia am coborât din copaci și am reușit să supraviețuim, pentru că ne otrăvesc mai mult decât adevărul. Sunt mai dulci, adevărul e brutal și tăios. O poveste bună e cea care îți rămâne în cap, ca un whiskey bun. Ai văzut filmul, dar nu e suficient, vrei să-l vezi iar și iar. Pentru că povestea bine spusă intră în tine și trăiește ca o amintire. Care e povestea din The Shining? Scriitor ratat înnebunește și încearcă să-și omoare familia. Băiețel speriat scapă de tatăl lui turbat. Soție iubitoare aproape că se pierde într-un labirint, urmărită de soțul ei posedat. Cine e personajul central? Cine rămâne cu noi, de cine ne e frică? Poate de hotelul bântuit din care se revarsă valuri de sânge. Poate un cuvânt, poate o culoare. Care e culoarea principală din film? Cel mai simplu truc, repeți o culoare care va rămâne în capul publicului. Imposibil să nu asocieze culoarea cu ceva anume din viața lor. Punct ochit. Contrar a ceea ce ați crede, galbenul e culoarea cea mai importantă din film. Simbolizează nebunia într-un crescendo atent studiat, avem o lampă, afișe, bourbonul din pahar. Și acum o scenă care reproduce ceea ce o să fac și eu pe parcursul anului viitor. O să aleg o zi la întâmplare.

Un tânăr îmbrăcat într-un costum nou, maroniu, merge pe o bicicletă prin Paris. Are atârnată de gât o cutie cu dungi oblice. În timp ce merge pe bicicletă, își scoate din buzunare un voal alb, de călugăriță franciscană și, cu destul de mare dexteritate, și-l pune pe cap. Mașinile din jurul lui pleacă de la semafor cu viteză, iar el așteaptă lângă trotuar, până când, după un colț de stradă, se lasă să cadă pur și simplu pe o parte în fața unui camion. Bicicleta zdrobită are o roată care încă se învârte.