"Lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre". Acest titlu mi-a atras atenția prin claritatea cu care sugerează că va fi vorba despre o simbioză-refugiu, despre o uniune vitruviană, sacră. Volumul mi-a picat în mâini într-o perioadă în care mintea îmi era traversată de numeroase întrebări despre manifestările sacrului în zilele noastre și formele ei. Andrei Novac, poet consacrat, cu deja câteva apariții și cărți traduse în mai multe limbi, cu premii importante la activ, aduce prin volumul de față o viziune autentică în asemenea măsură, încât te obligă să iei parte la fiecare secvență. E o apariție editorială insolită, remarcată deja în peisajul nostru cultural. Nicolae Manolescu spune că are volumul are "un parcurs poetic neobișnuit astăzi, de la o lirică de tip ronsardian, în care accentul cade pe admirația față de frumusețea femeii adorate, asociată cu ideea caducității tuturor celor omenești, la vechea temă creștină a oaselor perene. Originalitatea poeziei lui Andrei Novac constă în tandrețea cu care zugrăvește trupul femeii, în carnalitatea erosului".

Poemul pare a răspunde la întrebarea "Ce (mai) poate fi sacru în secolul XXI?" într-o manieră extrem de hotărâtă, plină de forță vitală: "Iubirea și poezia.". Sugestia este armonios susținută și de desenele parcă desprinse din "carnea" poemelor, adevărate "poezii fără cuvinte", ale renumitului artist Mircea Cantor, care s-a ocupat de ilustrațiile volumului.

Cele trei părți ale volumului, "lumea ta", "carnea mea" și "oasele noastre", surprind chintestența efemerului și a fatalității morții, totuși, nu fără a evidenția că singurele noastre arme împotriva acestora sunt "iubirea și poezia".

"Lumea ta" dă coordonatele lumii exterioare ("un oraș,/ o lume,/ un timp") pentru a o descoperi o iubită ca pe un Nord al său ("apoi am văzut mâinile tale,/ totul se termină aici"), ca prin ea să se cunoască și să se regăsească pe sine:

"vreau să exist cât mai mult,

vreau să nu uite nimeni,

carnea mea deghizată în tine".

Spațiul capătă forță abisală prin acuitatea imaginilor, prin capacitatea desăvârșită a poetului de a observa amănuntele lumii materiale. La aceasta contribuie și desenele lui Mircea Cantor. Prima ilustrație îi urmează poemului "către lumi", accentuând prin contururile inițial bine delimitate, detaliate, care treptat se estompează, vremelnicia corpului uman și implicit a vieții, contrastând sugestiv cu încercarea de a păstra amintirea. Linia, imaginea simbolică, desenul caligrafia devin aici porți ale unui mesaj infinit.

"aici ne-am schimbat,

oameni care și-au uitat viitorul

atât de repede [...] aici am uitat să venim

să ne camuflăm în tăcere

într-o primăvară uluitoare,

aici am înțeles că frumusețea

este născută de frumusețe".

Carte-obiect, volumul, de o eleganță grafică evidentă, te introduce în vizualitatea fiecărui vers, fără emfază, fără artificii: desenul și muzica poeziei conturează o hartă a marilor întâlniri.

Poezia mea preferată din prima parte este "strigăt", o expresie a dorinței de a simți că ești viu și că iubești

"vreau să strig tare

să rup toate barierele,

nu există lumină fără întuneric,

viață fără moarte [...]

vreau să facem o revoluție împreună

să fugim din noi în fiecare noapte [...]

timpul mușcă din interiorul nostru

până aproape de sângele

care dă viață

carne care respiră prin noi".

Andrei Novac are forță si sensibilitate, poemele sale venind dintr-un teritoriu parcă asaltat de pasiune, de rezerve nesfârșite de pasiune.

Spre deosebire de universul avânturilor și al aspirațiilor "carnea mea", este dominată de tema morții și a trecerii ireversibile a timpului ("ți-am spus într-o seară: eu nu am timp!/ nu am! [...] toate trec,/ pentru mine trec și mai repede"), unica "lumină" într-un spațiu al angoasei fiind iubita ("moartea este concretă/ [...] mâinile tale descriu viața").

În poezia "fotoportret", limitele corporale dintre cei doi se estompează, uniți de dorință:

"te strâng tare de mâini

cu ambele palme,

intru prin carnea ta,

mă recunosc în oglinzile tale".

Însă singurătatea e eternă, doar atingerea trecătoare o atenuează:

"fiecare atingere are forma lemnului
din care se fac cruci".

A treia parte, numită "oasele noastre" (sugerând importanța amintirii faptului că au trăit împreună, deși sunt sortiți morții), este o îmbinare a temelor abordate în părțile anterioare, însă care ilustrează, de asemenea, profunzimea iubirii sale și eternitatea ei, în ciuda morții ineluctabile: "o să fim bătrâni/ o să facem din tăcerea noastră jucării". Ultimul poem, "răsărit", anticipează în fiecare vers sfârșitul- fiecare bătaie a inimii, adică fiecare mișcare a noastră, fiecare iubire ce ne străbate ființa, ne aduc mai aproape de moarte:

"când bați cu pumnii în fiecare dimineață

în pereții interiori ai inimii,

se varsă toate gălețile cu apă vie

din mintea ta".

Profundă și susținută grafic (printr-un desen tușant prin simplitatea evocatoare a perimării și a osuarelor), tema morții devine punct în jurul căruia se mișcă întregul univers al cărții: "vom muri, dar vom muri împreună; și, mai presus de toate, am trăit împreună.". 

Concept amplu, cartea lui Andrei Novac nu ezită să ne reamintească faptul că timpul nu ne iartă, că suntem condamnați și pedepsiți. Singura certitudine în universul trecător este moartea:

"carnea mea se descompune în bulgări verzi,

în fiecare zi și în fiecare noapte,

la fel de reci,

la fel de calzi";

dar și

"uneori ochii tăi vorbesc despre moarte,

despre războaiele cotidiene,

fărâ să ai răbdare

plonjezi inevitabil prin viață".

Lumea înseamnă în fapt un "el" și o "ea", un Adam și o Eva univesali, supuși la infinit aceluiași destin ciclic, aceleiași dorințe de a rămâne, conștienți, totuși, că vom pleca. Setea de absolut se traduce în iubirea pe care o simțim, în aspirația nostalgică spre origini, atenuată doar de găsirea unui reper divin, sacru în mundan "ca o ploaie care transformă tăcerea în zgomot,/ în toate este vorba doar de Dumnezeu".

Andrei Novac nu merge spre peisajul urban cu enumerații interminabile, nici nu povestește futilități pe ton știristic, așa cum ne-a obișnuit poezia ultimului deceniu, ci inventează o lume în interiorul căreia încap și peisajul urban și prezentul activ, dar și dimenisiunea abisală a vieții. Intense, cu o încărcătură emoțională autentică, poemele lui Novac te avertizează parcă la fiecare cuvânt că pretutindeni există o poartă, o alegere, un labirint. Mistica versului său vine din revelația că lumea e compusă din doi oameni, care se amestecă periodic.

"Lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre" de Andrei Novac este un volum de poezii pe care l-aș reciti ori de câte ori mă îndoiesc de iubire, ori de câte ori confund efemeritatea "cărnii" cu efemeritatea iubirii.

Andrei Novac - "Lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre", LITERA, 2022