Zilele astea am fost invitată la un club de lectură compus din elevi de liceu, un grup de cititori, de oameni dispuși să schimbe idei. Fără profesor. Oameni tineri, de la mai multe licee, bucureșteni preocupați de literatură. M-au întrebat ce scriu, am vorbit despre cuvinte. Apoi am ajuns la acel ceva dintr-un roman care te convinge, care te face să crezi în poveste. Le-am spus că totul ține de monologul interior al celui care scrie, de felul în care pătrunde în cuvintele celuilalt.

Mereu m-a interesat vocea "ascunsă" a scriitorului, nu am apetență pentru vocea lui socială, dar cred cu adevărat că fiecare om are în el o rezervă de sinceritate rareori folosită. Literatura nu poate fi făcută decât cu vocea sincerității.

Uneori mă uit la filmele de pe net în care niște oameni îmi arată cum gătesc, cum se tund, cum își taie unghiile șamd. Cauza acestor acțiuni ale mele, lipsite de importanță, vine din dorința nemanifestă ca Povestea să-și continue existența. Mă plictisesc la filme, anticipând finalul, citesc romane cu amărăciune, dezamăgită de diluarea poveștii. Iar toate astea îmi întăresc căutările, așteptatea, speranța în eternitatea Poveștii. Caut în nebunia generală confirmarea unei realități în care mi-e greu să mai cred. Caut sinceritatea, vocea intimă a scriitorului.

În ultimele decenii literatura, proza literară în special, s-a transformat în confesiune despre cotidianul unor persoane neînsemnate. Citesc despre mișcările unor șireturi pentru că am certitudinea că sunt ale unei persoane reale. Accept consemnările (aș zice chiar "raportul") unui om care nu are de făcut multe lucruri, în așteptarea unei povești care nu mai apare, deși în esență acceptarea mea își are rădăcinile într-o criză: nu mai cred în veridicitate, ca mecanism al literaturii, iar în lunga așteptare a altui gen, mă prefac interesată de discursul interminabil al unui om care nu are nimic de spus, de dat.

În momentul de față, confesiunea este vocea show-ului general, a acelui "ipocrit cititor“ care a tors nemulțumit aproape două secole, ca acum să țopăie mândru și becalian peste cărțile lui Baudelaire. Confesiunea este vocea revoluției culturale, un fel de film care ni-l arată pe Proust făcut zob, de-a lungul mai multor episoade, până la forma actuală, de golem confecționat din deșeuri céline-iene și din isterii de sitcom.

În acest discurs monoton, compus din discursuri identice, ale unor persoane speriate de moarte c-ar putea să cadă cumva în afara discursului principal, apar uneori secvențe scurte, flashuri din vechea poveste, din vechile mentalități. Și vă rog să mă credeți, de fiecare dată se lasă tăcerea.

Confesiunea publică, uneori mărturisirea halucianată a unor intimități bune de spus la psiholog sau la preot, nu vine din sinceritatea despre care vorbeam, nu are intensitatea vocii interioare, ci e doar o teamă enormă, declanșată de pierderea tonului just. Este vocea nemulțumirii ajunsă la epuizare și atât.

Ce cred? Cred în moartea confesiunii și în nașterea altui orator, poate cel așteptat cu năduf încă de la finele secolului al 19-lea, desigur, un orator religios și întemeietor de literatură.

Adică pe scurt, persoana I e vocea actuală, a istoriei noastre alterate.

Uneori este și vocea mea.