Pe când scriam despre homocus, răsfoiesc la întâmplare volumul de publicistică al lui Mihail Sebastian (VI, 1935) și dau peste un articol ("Un artist militant") care confirmă implicit observațiile din textul anterior, dar dintr-o altă direcție. Sebastian, cu o vervă intelectuală de invidiat, atent la toate fenomenele contemporane, dă exemplul a doi artiști, Frans Masereel și Hanns Heinz Ewers, care tocmai își declaraseră adeziunea la arta militantă, unul angajat în slujba maselor muncitoare, celălalt spre masele rasiste (p.464-465). În 1935, Hitler deja dădea spectacolul puterii și al înregimentării, al disciplinei și al controlului asupra unei mulțimi, vizibil în filmul lui Leni Riefenstahl, Triumful voinței, spectacol care i-a fascinat pe mulți cetățeni ai altor țări, încă democratice. Citând o declarație a lui Frans Masereel, Sebastian o interpretează ca fiind "o renunțare expresă la libertate", pentru că orice artă aservită unui regim își încetează existența, esența ei fiind libertatea. O altă observație importantă, de care ar trebui să ne amintim mereu în situațiile excepționale, este că nu contează ideologia în slujba căreia lucrează un anumit regim politic (sau ai săi intelectuali-sfătuitori), ci chiar înregimentarea oarbă a unora, raționamentele fiind similare și justificând cenzura, "atrofierea sistematică a personalității și valorilor individuale" și, până la urmă, "asasinatul moral și lagărul de concentrare" (p.466), scrie Sebastian, deosebit de profetic, în 1935, cu câțiva ani înainte de "soluția finală". Vizionar este și paralelismul dintre cele două totalitarisme, comunist și nazist, intrat abia după 1945 (Hannah Arendt) în uzul istoricilor, ulterior criticat. Foarte semnificativ pentru prezent este comportamentul similar al celor doi artiști care nu erau, la acel moment, constrânși să-și declare adeziunea politică (e drept că Hanns Ewers aderase la nazism foarte devreme, înainte de accesul acestora la putere, din nou, din proprie convingere).

La rândul său, Zinoviev observa că fiecare tipologie sovietică generată de regimul totalitar își are corespondentul de semn contrar în Occident, așa cum este personajul numit "Madam Anti" (militantă anticomunistă), care, constată naratorul, seamănă perfect cu o militantă comunistă moscovită. Această similitudine de tipologie ar putea explica de ce nu am avut o reacție organizată și susținută din partea intelectualilor care până atunci se ocupaseră cu studierea (și în special cu condamnarea) comunismului. La orice încercare de a sugera o analogie evidentă între politicile pandemice globale și elemente similare din epocile tulburi ale implementării regimurilor totalitare, reacțiile sunt de negare furibundă, fapt care mă uimește mereu, mai ales când acestea vin din partea unor minți pe care le crezusem luminate. Cu atât mai mult cu cât am simțit cu toții, într-un fel sau altul, re-apariția cenzurii, fie prin blocarea a nenumărate conturi de rețele sociale, fie prin ascunderea unor postări de către sistemul informatic, fie interzicerea unor filme documentare pe diverse platforme, inclusiv prin mesajul privind sursele de informație "sigure", care însoțea orice postare ce cuprindea cuvintele-problemă din perioada amintită. Și mai surprinzătoare a fost apariția "listelor negre" (cu cei care ar trebui excluși de pe rețele – argumentația fiind desigur foarte subțire sau lipsind cu desăvârșire), multe făcute chiar de aceleași persoane respectabile, tot din categoria intelectualilor celebri sau ai lui Madam Anti (autori de cărți despre comunism). Oricum, paralelismul (desigur, nuanțat) evenimentelor recente din intervalul martie 2020 – februarie 2022 cu derapajele totalitariste cunoscute din istorie rămâne un subiect tabu, total neînțeles de unii și total negat de alții (între timp au apărut destule excepții, dar nu despre acestea e vorba aici).

Miza cărții lui Zinoviev este să răspundă tocmai la întrebarea: pe ce s-a clădit marele imperiu sovietic totalitar? Răspunsul detaliat survine spre finalul cărții: pe o anumită tipologie umană, adică homocusul, ale cărui activități specifice sunt denunțul și demascările publice, cu obsesia de a fi preocupat mereu de viața celor din jur (colectivismul), homocusul fiind desigur produsul tipic al unui regim totalitar. Din păcate, experiența anilor pandemiei ne-a dovedit, cel puțin mie, că acest tip uman poate apărea foarte ușor și în alte regimuri, indiferent de ideologia afișată. Mai mult, s-ar putea ca homocușii să preceadă apariția oricărei dictaturi, fiind parte dintr-o dimensiune socială latentă (derivată din omul secolului XX) și foarte periculoasă tocmai pentru că rămâne invizibilă în perioadele de acalmie politică/socială. Tot Zinoviev spune: "e ușor să fii o ființă morală dacă trăiești în condiții care nu te forțează să comiți acte imorale", frază care aproape îi apără.

Pe de altă parte, chiar situațiile excepționale au darul de a smulge măștile, de a dezvălui adevăratele caractere. Așa cum a fost și atunci când, paradoxal, măștile (fizice) au devenit obligatorii, iar celelalte au căzut, ca într-o mică apocalipsă (un lanț al dezvăluirilor adevăratelor caractere). Aș putea invoca nenumărate exemple, de la acea doamnă oripilată de faptul că a dat peste cineva fără mască (era prin mai 2020, într-un mall neaglomerat), denunțându-l isteric agentului de pază, cerându-i să sesizeze "organele abilitate" și până la cei care puneau la zid pe oricine îndrăznea să pună întrebări incomode pentru autoritățile locale sau globale. Să zicem că la acel moment, panica și situația de excepție scoteau ce e mai rău din oameni, dar listele negre au continuat și după încetarea oficială a pandemiei, când am intrat în panica războiului. Părea că toată lumea s-a înscris la un concurs de conformism și obediență. Era o deplină re-afirmare a homocusului care, după Zinoviev, încearcă întotdeauna să pună bețe-n roate oricui tulbură tradiționalele forme de comportament, umil în fața oficialităților, de partea discursului majoritar, oricare ar fi acesta (posedă și darul aparte și înnăscut de a intui care e valul corect al istoriei pe care trebuie să urce), sprijină total conducerea și e gata de sacrificiu (nu de sine!), ci având predispoziție spre sacrificarea celorlalți (p.221).

Concluzia lui Zinoviev este sumbră: "Virusul homocusului se extinde pe întregul glob. E cea mai gravă molimă care poate afecta umanitatea deoarece atinge însăși esența ființei umane." (p.222). Este adevăratul virus de care ar trebui să ne temem dacă dorim perfectarea organizării sociale spre democrație (care nu este niciodată cu adevărat atinsă într-o societate, dar se poate perfecta mereu, cum observa cândva Derrida). Adevăratul pericol îl constituie revenirea, pe viitor, a stării de excepție ca paradigmă de guvernare (cum o numea Agamben), veritabil creuzet de coacere a obedienței, a predispoziției spre denunț, violență, ură și dezbinare, cu alte cuvinte mediul propice pentru răspândirea virusului homocusian.

Departe de mine dorința de a mă erija într-o autoritate morală superioară sau de a avea certitudinea arogantă că aș fi imun la acest virus, indiferent de situație (nu se știe cum ne poate testa istoria). Dar știu un remediu sigur, și recurg din nou la Sebastian, care, parcă presimțind totalitarismele incipiente, spune: "Sub cele mai sălbatice terori, scrisul, cartea, desenul, muzica izbutesc să păstreze neatinse câteva refugii de singurătate. Până acolo nu ajunge nicio dictatură" (p.466). În plus, tocmai ficțiunea poate oferi formula care să dezvăluie spectrul totalitar din spatele diferitelor măști de circumstanță ale acestuia.