Mereu în aprilie îmi amintesc de el. În aprilie e ziua lui, doar că și-o serbează într-o bibliotecă celestă, într-un amfiteatru la înălțime. Îl privesc în fotografia aceasta, din vara lui 2007, de la susținerea tezei mele de doctorat, și mă gândesc ce mult m-aș fi bucurat să-mi mai fie alături, să-i pot cere sfatul, să-l întreb cum să merg mai departe.

Mă consolează însă Fericitul Augustin: "Cei pe care îi iubim și pe care i-am pierdut nu mai sunt unde erau, dar acum sunt oriunde suntem noi, purtându-i în sufletele și rugăciunile noastre."

Când iubești, distanța nu există și moartea nu înseamnă despărțire, ci rămânere-împreună în căușul inimii celui încă umblător prin lumea de sub Cer, până la marea și definitiva revedere.

Cu cât mi-a crescut șirul adormiților de pe pomelnic, cu atât mi-am simțit inima mai încăpătoare, ca o bibliotecă în care, așezate pe rânduri ce se ascund unele pe altele în îmbrățișarea de hârtie și cerneluri tipografice, cărțile își fac loc, cu generozitate, să nu rămână cititorul niciodată flămând sau singur. Inima n-a rămas nici ea flămândă de dor, i-a adunat acolo, ca la un mare ospăț de după o dalbă călătorie, pe toți dragii care-au sărit pârleazul veșniciei. Între ei, cel a cărui zi de naștere e în aprilie, Profesorul meu (și al atâtor generații de studenți de la Literele bucureștene), Dan Horia Mazilu.

Chiar dacă a plecat puțin, să povestească în amfiteatrele văzduhului despre oamenii Veacului de Mijloc, rămâne cu mine, cu noi, prin toate cărțile lui, prin noianul de povești împărtășite cu umor și iscusință, prin felul înțelept și generos cu care a rânduit lucrurile în Facultatea de Litere.

Intru în decanat și îl văd acolo, sub ochelarii lui mari și adânciți de acel tip de nevedere, singura care te ajută să străbați orb câmpiile nesemnificativului și să pipăi cu degete de lumină esențele.

Îi aud vocea, din inflexiunile căreia scoate chipuri, întâmplări de viață și de moarte, războaie, călătorii și iubiri. Îl simt privind peste umărul meu, îngăduitor, de fiecare dată când mă împotmolesc într-un hățiș administrativ. E aici, e aici, în bătaia inimii mele. În aprilie am stat firesc de vorbă, cât timp a plâns o lumânare. Eu nu plâng, fiindcă știu că moartea nu-i desparte, ci-i apropie și mai tare pe cei care se iubesc.

Domnule Profesor, mulțumesc că-mi sunteți!