Epoca Evului Mediu este considerată, după mentalitatea contemporană, ciudată și cu un oarecare iz exotic. Cu siguranță, societatea patriarhală care a dat naștere la gândirea mitică, legende, cutume, moravuri etc. a dispărut și, în acest sens, uneori ne este greu să înțelegem obiceiurile și mentalitățile din acele vremuri îndepărtate. Cu toate acestea, fascinația pentru epoca medievală – aceste zece secole care despart lumea veche de cea nouă, Antichitatea de Renaștere, sfârșitul Imperiului Roman și descoperirea Americii, marcate de Războiul de o sută de ani, feudalism, arta romanică și bizantină – nu încetează să bântuie producțiile zilelor noastre, de la poezie la roman și ajungând, în final, la benzi desenate și arta cinematografică.

În ceea ce privește literatura și, în speță, romanul, atât în spațiul românesc, cât și în spațiul occidental, trăiește această încercare de a readuce pe scena prozei contemporane și, implicit, a artei romanești un repertoriu medieval. Fie că aduc în discuție o reprezentare parțială (scenarii, figuri, simboluri ș.a.) ori totală (adaptare de povești, legende, personaje istorice și mitice ș.a.), această (re)naștere medievală în modernitate a oferit prozatorilor subiecte diferite față de cele ale "scenei" clasice, permițând experimente în stilul scriitoricesc și, mai ales, în reprezentarea epocii per ansamblu. Prin urmare, subiectele și reminiscențele medievale apar în toate registrele, fie ele fantastice, istorice, religioase ori comice, hrănind, metaforic vorbind, satira, burlescul și carnavalescul, "seriozitatea" și deriziunea.

Metonimia Evului Mediu istoric, înconjurată de multiple reprezentări și clișee, operează ca un mijloc de a aduce în discuție contemporaneitatea, constituindu-se astfel o călătorie fructuoasă dus-întors, în dublul sens de creare și reflecție, între timpul trecut și timpul prezent. Cu toate acestea, pentru prozatorul epocii noastre este o adevărată muncă să aducă pe scena romanului ceea ce se conturează sub diverse voaluri — reprezentări ale Evului Mediu "par lui-même", diverse folclorizări, (re)scriere mitică etc.— fără a face o caricatură a epocii și, implicit, fără a omite nicio estetizare. În aceste circumstanțe, prozatorul epocii noastre alege să-și inventeze un "ev mediu propriu"; nu din ignoranță, neglijență sau lipsă de documentare, ci pentru a oferi acestei epoci îndepărtate sensul actual.

Reprezentarea Evului Mediu pe scena romanului contemporan, plecând de la afirmațiile anterioare, este impură (un ev mediu impur), într-un cuvânt aistoric; prozatorul oferă proiecția unor fantezii contradictorii între puritate și naivitate, violență și moarte; epocă medievală servind uneori drept descarcerare (timpul prin excelență al arbitrariului puterii și torturii), iar alteori utopic ori distopic: Evul Mediu "alb", unde se creează un melanj între fantastic și feeric; Evul Mediu "negru", unde accentul este pus pe melanjul dintre barbar și anarhic; proza contemporană punând în scenă aceste două polarități, permițând autorilor pe de o parte, să creeze personaje și locuri fantastice, utopii magice, iar pe de altă parte, să creeze figuri și locuri istorice, care cel mai adesea dau naștere unor fantezii distopice.

*

Cele două romane pe care le aducem în discuție pentru a schița ceea ce numim "reminiscențe" medievale în literatura contemporană invocă o formă a unui ev mediu "propriu-zis" și ev mediu târziu, dar într-o manieră foarte diferită.

Începând cu Le Troubadour du Châtelet de Marie Visconti, suntem cufundați într-o călătorie în Franța anului 1226, sub domnia lui Ludovic al VIII-lea. Țesătura literară și, implicit, intriga romanului intră în joc cu aventurile unui tânăr student: Josseran, cunoscut ca "Grammairien", un om erudit, foarte bun cunoscător de grimorii (cunoscute și drept "cărți de vrăji" sau "cărți magice", sunt cel mai adesea manuale de magie care includ instrucțiuni despre crearea obiectelor magice, în special talismane și amulete, instrucțiuni despre vrăji și invocații a unor entități ori ființe supranaturale) și limbi orientale, care este însărcinat cu deslușirea unor crime. Însoțit adesea de o misterioasă "femme-enfant" care citește în pietre, de doi acoliți specialiști în infiltrare și prieteni apropiați și fideli, Josseran, de-a lungul anchetei, se va trezi foarte repede confruntându-se cu minciuni ori trucuri murdare.

Prozatoarea evocă o realitate care reiese din minuțiozitatea descrierii epocii, a organizărilor politice, a puterilor clerului și, în special, a vânătorilor ereticilor. Astfel, Marie Visconti, asemeni semioticianului Umberto Eco și operei sa, Numele trandafirului, creează un roman polițist medieval.

Cel de-al doilea roman, Homeric, de Doina Ruști, plasat în mahalaua Bucureștiului fanariot (fiind considerată pentru cultura noastră un ev mediu târziu sau un lung ev mediu, ca să-l parafrazăm pe Jacques Le Goff) aduce în prim-plan pădurea Cotrocenilor. Peisaj închis ori spațiu întunecat și labirintic, pădurea trezește spaime și numeroase întrebări; locul unde colcăie stafii, elfi, căpcăuni și alte numeroase jivine fantastice. Se creează astfel o dihotomie între locurile bune (comunitatea în care viețuiesc oamenii are în centru biserica ce asigură prezența lui Dumnezeu și a panteonului sfinților, fapt care duce, după cum consideră mentalitatea creștină patriarhală, la îndepărtarea duhurilor rele, a dracilor sau a creaturilor malefice) și locurile rele (spațiul de dincolo de comunitatea oamenilor, un loc nefamiliar ființei umane, un loc neprotejat, populat de ființe sau personaje care sunt răuvoitoare omului, de fiare sălbatice, propice întâmplărilor primejdioase, hoților, apariției comorilor, practicilor malefice și al plantelor, ierburilor utilizate în poțiuni). Ca orice spațiu labirintic, pădurea este și un loc de inițiere, de confruntare cu numeroase probe și semne care deslușesc drumul ori induc în eroare. Prin urmare, imaginea pădurii create de Doina Ruști amintește de pădurile din operele medievale, unde deveneau spații fantastice.