Ziua aceea se arăta năclăită de zăpușeala adunată încă de cu dimineață și nici precupeții nu se încumetau să se arate puținelor priviri rămase la lumina arzătoare de Cuptor.

Prin colbul Mavroghenilor se strecura doar trăsura boierului Stroe, în pas grăbit de bice și de strigătele deznădăjduite ale vizitiului. Graba ce ar fi putut nedumeri era aducerea la umbra răcoroasă a caselor boierești atât a încărcăturii prețioase, cât și ostenirea cailor și a oamenilor.

Privirea ageră a hoțului surprinse acea clipită de care avea nevoie, înainte ca slugile să deschidă larg porțile ferecate, când perdeluța de muselină lăsă vederii o mână albă cu giuvaer rubiniu de Malaga pe montură meșteșugit lucrată de mauri.

Nu-i pricinuia interes nici piatra, nici podoabele ce le va fi avut domnița asupră-i, mâna lui prinse strâns și ascunse la piept cel mai de preț lucru pe care doar o sărutare îl putea răscumpăra – umbra inimii dragi.

Pe poartă roțile intrară cu zgomot de pietre răscoapte în soarele fără de umbră; dar deja deznodământul nu mai conta.