Se spune că a fost odată un oraș tare zbuciumat. Mereu în acel oraș se întâmpla vreun scandal, vreo ceartă, de se dusese vestea. Nimeni nu îndrăznea să vină să viziteze acel oraș. Într-o zi, lui Nastratin Hogea i-a venit pofta să meargă să vadă acest oraș și și-a spus: Vreau să merg să văd acest oraș de gâlceavă, să văd de ce i s-a dus vestea.

S-a pregătit și a pornit la drum. Când s-a apropiat de acel oraș, a văzut un bărbat ce încerca să ridice un măgar căzut la pământ sub greutatea poverii. Dar oricât se chinuia să ridice măgarul, nu reușea. Când l-a văzut pe Nastratin Hogea, i-a cerut ajutorul și i-a spus: Mi-a căzut măgarul cu povară cu tot și nu pot să-l ridic în picioare. Ajută-mă.

Nastratin Hogea s-a apropiat, a apucat bine măgarul de coadă și a tras cu putere, să-l ridice de la pământ. Coada măgarului s-a rupt din rădăcină și i-a rămas lui Nastratin în mână. Stăpânul măgarului i-a smuls cu ură coada și a dat să pună mâna pe Nastratin, dar degeaba, a rupt-o la fugă. Omul după el. În plină fugă, Nastratin a văzut un cal scăpat care gonea pe câmp, iar stăpânul lui alerga după el să-l prindă. Bărbatul i-a strigat lui Nastratin să-i taie calea calului și să-l oprească din goană. Hogea a ridicat o piatră de pe pământ și a aruncat-o spre cal, să-l oprească din fugă. Dar ghinion, piatra l-a lovit pe cal drept în ochi și a rămas chior de un ochi. Stăpânul calului, văzând asta, s-a luat și el după Nastratin să pună mâna pe el. Simțind că obosește, Nastratin Hogea s-a îndreptat spre cea mai apropiată casă și a izbit puternic cu piciorul poarta închisă s-o deschidă, să caute acolo adăpost și scăpare de cei doi bărbați care-l urmăreau. Întâmplarea a făcut ca în spatele porții să se afle o femeie însărcinată care, lovită în burtă de poartă, a pierdut copilul. Bărbatul femeii a dat și el fuga, laolaltă cu stăpânii măgarului și calului, să pună mâna pe Nastratin. Înconjurat de cei trei, Nastratin s-a urcat pe prima casă care i-a ieșit în cale, dar degeaba, cei trei erau tot pe urmele lui și dădeau să urce și ei pe acoperiș. Hogea s-a uitat atunci după ceva moale să poată sări acolo de pe acoperiș și a văzut o grămadă de așternuturi chiar la umbra casei. Fără să mai stea pe gânduri și să se întrebe ce o fi înfășurat în acele așternuturi, a sărit de pe casă. Între așternuturi stătea înfășurat, bolnav de câteva zile, tatăl omului care locuia acolo, iar Hogea a sărit pe el și l-a omorât. Văzându-și tatăl omorât, omul a sărit la Nastratin, iar apoi, împreună cu ceilalți trei, au reușit să pună mâna pe el. L-au luat pe sus și l-au dus la cadiu[1] să le facă dreptate. Văzând în ce situație gravă ajunsese, Nastratin l-a tras pe cadiu mai la o parte, i-a îndesat în buzunar câțiva bani de aur și i-a spus: Salvează-mă de oamenii ăștia care nu-mi dau pace.

Cadiul i-a chemat pe toți în sala cea mare, la judecată și le-a strigat: Să spună primul.

Era fiul bolnavului omorât de Nastratin când sărise de pe acoperiș. Cadiul l-a întrebat: Ce ai de spus?

Omul a povestit cum se întâmplaseră toate și cum Nastratin Hogea îi sărise în cap tatălui lui, care dormea la umbra casei înfășurat în așternuturi și îl omorâse.

Cadiul a hotărât: Pricina nu e grea deloc. Îl iei pe Nastratin și îl duci chiar acolo unde dormise tatăl tău, îl înfășori în așternuturi și îi sari în cap de pe acoperiș.

Bărbatul s-a gândit că dacă așa ar face poate că n-o să-i cadă chiar în cap sau poate nu cade bine și își rupe vreo mână sau vreun picior. A renunțat la pricină și a ieșit supărat din sala de judecată. Cadiul a poruncit atunci: Să vină al doilea.

A înaintat soțul femeii care, izbită în burtă de poarta casei, pierduse copilul. El a povestit toate cele întâmplate, iar cadiul a hotărât: Pricina asta e ușoară. Dă-i lui Nastratin Hogea nevasta ta și peste nouă luni, când o fi însărcinată și gata să nască, să ți-o aducă înapoi.

Bărbatul s-a gândit că dacă așa ar face, mai mult ar avea de pierdut decât de câștigat. A ieșit și el supărat din sala de judecată.

Cadiul a poruncit să-și spună jalba al treilea bărbat. A înaintat stăpânul calului și a povestit cum Nastratin a aruncat cu piatra și i-a chiorât calul de un ochi. Cadiul, cu voce calmă, a hotărât: Să-ți tai calul în două jumătăți egale, iar jumătatea cu ochiul orb să i-o dai lui Nastratin, iar el să-ți plătească jumătate din prețul calului.

Omul a căzut pe gânduri. Dacă și-ar fi tăiat calul în două jumătăți, ar fi primit despăgubire numai jumătate din prețul calului. A renunțat și a ieșit și el nemulțumit din sală. Cadiul a poruncit să-și spună pricina și al patrulea bărbat, cel cu măgarul. Acesta însă văzuse soarta celorlalți trei și dreptatea judecății cadiului. Și-a îndesat în buzunar coada măgarului și i-a spus cadiului: Măgarul meu n-a avut coadă de mic! [2]

Poveste spusă de Beidboland Aghajari, din provincia Khuzestan, în ianuarie 1972. Culeasă de Seyed Abolghasem Anjavi Shirazi. Tradusă din limba persană de Mihai Cernătescu.

[1] Judecător musulman.

[2] Proverb foarte răspândit în Iran. Ca sens, se apropie de proverbul românesc «La omul sărac, nici boii nu trag!»