Am început cu Alhambra, pentru că un prieten m-a acostat într-o zi, rugându-mă să merg cu el să văd pe Nitta-Jo care cânta acolo.

Deși nu fusesem deloc până atunci la varieteu și deși nu simțeam nici o atracție pentru genul acesta de spectacole, am cedat stăruințelor lui și peste un sfert de oră mă aflam la Alhambra.

Trec peste numerele de varieteu extrem de banale pentru că toată lumea știe că majoritatea artistelor sunt improvizate și servesc numai după ora douăsprezece noaptea.

Îmbrăcate în mătăsuri, ele își arătau trupurile aproape goale în fața unui public alcătuit în mare parte din îmbogățiți de război.

Am luat un program și de la prima aruncătură de ochi, m-a izbit sonoritatea și exotismul numelor. Cu toate acestea, majoritatea sunt originare din tavernele mahalalelor din Budapesta, născute în arene de circ, lepădate sub podurile Dunării de mame denaturate. Aceste nelegitime care poartă stigmatul unei fatalități vitrege, prin forța împrejurărilor, vin zilnic în contact cu mulți anonimi, o lume formată din pleava societății, compusă din escroci, trișori, răufăcători, într-un cuvânt cu o întreagă pleiadă de pensionari ai închisorilor din marele metropole ale lumii.

«Alhambra»? întrebă medicul, «știu, îmi amintesc ceva legat de cabaretul acesta de pe Bulevard. Cu ocazia aceasta cred că merită să-ți povestesc un caz petrecut acum câtva timp, și al cărui erou a fost un pseudoartist de varieteu Nuit Theranne, după adevăratul lui nume Max Louis. Acest improvizat artist care a fost arestat de poliția noastră chiar în localul varieteului Modern nu era altul decât un escroc internațional care furase în complicitate cu funcționara Henriette Corej diferite titluri de valoare de peste 200.000 de franci de la Banca Guet et Comp. din Paris.

Imediat după săvârșirea furtului, Max Louis s-a stabilit cu concubina lui în Algeria, la Tunis, de unde și-a procurat acte false și a venit direct la București unde s-a angajat ca artist la Alhambra și apoi la Modern.

Siguranța franceză, care avea indicii precise că escrocul se află în București, a delegat pe un iscusit detectiv, Marcel Goudouin, cu urmărirea lui.

Prezentându-se dlui general Nicoleanu, detectivul francez a fost pus imediat în legătură cu comisarul Hociung, care după minuțioase cercetări, a reușit să pună mâna pe delapidator, chiar în localul varieteului.

Condus la poliție, inculpatul a făcut declarații complete, refuzând însă să spună ce s-a făcut complicea lui.

Prefectura franceză de poliție, avizată, a emis atunci un mandat de arestare împotriva escrocului și tot astfel actele necesare extrădării lui.

Dintre aceste femei pierdute se recrutează în mare parte spioanele puse în slujba diverselor interese ale Statelor vecine, aducându-ne, după cum toată lumea își poate închipui, neajunsuri și prejudicii din toate punctele de vedere, mai ales din punctul de vedere național.

De altfel, acest lucru se petrece nu numai la noi, ci și în străinătate, am aflat eu...» conchise medicul Stănescu.

«... dar să revin cu ce s-a întâmplat de atunci..., continuă Tata Moșu.

Aceste așa-zise artiste dau ocol meselor în căutarea unui naiv bogat care de la a treia sticlă de șampanie să fie completamente beat, așa ca să-i piară noțiunea sticlelor băute, deoarece la plată, tipul va fi încărcat cu încă alte sticle goale plasate sub masă cu concursul binevoitor al chelnerilor.

Pe scenă, numerele se execută cu o repeziciune uimitoare, șeful de orchestră având grijă să schimbe placa ce indică numerele, sărind de la 1 la 4, de la 4 la 7, de la 7 la 12 până când ajunge la 18, ultima exhibiție «artistică» ce are loc până la apariția faimoasei dizeuze Nitta-Jo.

Deoarece această artistă este clou-ul spectacolului, direcția a găsit cu cale să facă o pauză de zece minute ca pentru a stabili o diferență între celelalte elemente dubioase care completează programul și simpatica dizeuză.

După terminarea spectacolului, începe cabaretul care nu e altceva decât cea mai deșănțată petrecere.

Dacă la program există și lume bună, ceea ce e foarte explicabil în schimb după terminarea acestuia, tot ce are Bucureștiul mai urât se înghesuie la mesele cabaretului.

Mă uit uimit în jurul meu și constat încă o dată cea mai bizară amestecătură de clase.

Oameni fără căpătâi, ale căror surse de venituri sunt cunoscute numai de autorități, fac o risipă nemaipomenită de șampanie și alte băuturi costisitoare.

Dacă un străin, care nu cunoaște Țara Românească, ar avea fantezia să viziteze exclusiv localurile de noapte, sau mai degrabă tavernele Capitalei, ar avea, fără îndoială, impresia că toți românii sunt milionari.

Beția aceasta ține ore întregi, fără câtuși de puțin să obosească trupurile ghiftuite cu mâncări și băuturi scumpe.

Și în cele din urmă, când orgia aceasta sardanapalică ia sfârșit și când întreg localul pustiu pare acum asemenea unui câmp devastat peste care au trecut hoardele barbare, patronul într-un colț își freacă mulțumit mâinile, încântat de deverul făcut.

Într-o altă zi am descoperit Moulin Rouge[1]. Era primăvara. În fard, vopsea și lumini de carnaval cu gesturi lascive își arată formele și arta artistele varieteului Moulin Rouge.

Preotesele iubirii de trotuar și ale dansului pe sârmă își exhibă aci, ca în orice alt local similar, lipsa de talent, bogăția mijloacelor de excitare și în special arta de a-i stoarce pe naivii cari vin să-și cheltuiască aici timpul și banii.

Și aici, ca și la Alhambra, numerele se succed cu o rapiditate vertiginoasă. În sală lume de tot felul, publicul inerent al tuturor varieteurilor de după războiul aducător de pungi grase. Aici nu se poate vedea expresia artei coregrafice cum o înțelege de pildă Isadora Duncan, ci se pot vedea trupuri ce se balansează fără nici o noimă și fără nici un ritm. Aci se dansează toate dansurile așa-zise moderne, începând de la foxtrott și sfârșind cu polka poloneză.

(Din romanul Hoțul din Curtea Miracolelor, Litera, BPC 2023)

[1] Acest teatru de varieteu s-a aflat și el în zona centrală a orașului, însă din cauza existenței efemere, este dificil de localizat astăzi pe harta orașului.