Altisidora îi povestește lui Don Quijote cum a ajuns la poarta iadului, unde câteva perechi de diavoli se jucau, în loc de mingi, cu diferite cărți, făcute din vânt și câlți. Erau îmbrăcați cu ciorapi lungi și pieptare, cu gulere mari cu "șpițuri de Brabant, lucrate în igliță", cu patru degete ieșindu-le din braț, în care Cervantes își imaginează că țineau bețe de foc, făceau jonglerii cu mingile și discutau despre destinul cărților. Jocul diavolilor, care îi dau cărții "cu piciorul", conține în sine o dublă referință satirică reieșită din echivocul expresiei. Același echivoc este conținut de acțiunea tânărului Bufty care urmuzian "târăște o mică targă, pe uscat" aluzie la expresia "a trage targa pe uscat". Însă, nu despre vânt, și câlți și carte voiam să vorbim, ci despre...hainele urmuziene, parte esențială a portretului personajului, făcut și el din vânt și câlți, din urechi și vârfuri de picioare, din pâlnie și cioc, din amintire și vis. Să le luăm pe rând: Ismail e compus "din ochi, favoriți și rochie", aducere împreună ce șterge granițele logicii. Dar nu orice fel de rochie, ci una "de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii". Cotadi, în schimb, pe dedesubtul "cămășii țărănești cu ciucuri" poartă îmbrăcămintea de șiță, își lipește "nasturi" pe gușă, iar cel care îi aduce scrisorile de la mătușa lui este Tudose, cel cu "pantalonii vărgați". Gayk are în loc de îmbrăcăminte "o perdeluță cu brizbrizuri, una în față și alta în spate", se inspiră de la "muze cu bocanci" și doarme "numai în frac și mănuși albe", în timp ce nepoata lui nu are "dreptul de a se dispensa de pantaloni de baie". Fuchs e "îmbrăcat în frac și cravată albă", iar septuagenarul urmuzian își coase "două tampoane de sugătoare pe căptușeala mucegăită a smokingului său". Observăm un dialog evident, existent și la nivelul narațiunii: acela dintre tradiție și modernitate, dintre spațiul rural al macatului, cămășii țărănești și cel al citadinului, reprezentat de frac și smoking. Este o îngemănare ce urmărește creația lui Urmuz și construiește o continuitate a demersului creativ, în ciuda sincopelor logicii și a violentării orizontului de așteptare al cititorului. Comicul lui Urmuz este o reinterpretare a comicului lui Cervantes, bineînțeles păstrând proporțiile, și, în același timp, propune o rescriere plină de miez a temelor/ideilor literare în vogă. Din când în când, luând din doza lor de amuzament și joc gratuit, scrierile lui Urmuz devin o formă de contemplare a absurdului, fără greutatea filosofiei.