Alcătuit sub forma unei povești fantastice cu accente folclorice românești, romanul "Veghetorii" al Ancăi Ianchiș este un debut atipic pentru literatura română recentă. El ne vorbește despre predestinare și acceptare, dar și despre destine mărețe, despre oameni aleși să îndeplinească anumite meniri și despre însingurarea celor diferiți.

Anca Ianchiș nu este, evident, la primul text scris. Are proză scurtă și recenzii de carte publicate în mai multe reviste literare, de una dintre ele, Epithet, ocupându-se și în calitate de redactor. De altfel, ea este și membră a Asociației Creatorilor de Ficțiune. Totuși, debutul în volum a ales să-l realizeze cu un roman, și nu cu o colecție de povestiri, ceea ce ar fi fost, probabil, mai facil de realizat. Iar alegerea s-a dovedit inspirată.

Dacă ar trebui să-l descriu în două cuvinte, aș spune că "Veghetorii" este un cvadruplu bildungsroman, deoarece el urmărește, mai îndeaproape sau mai de departe, evoluția spirituală a patru personaje, fiecare unic în felul său, fiecare purtând pecetea unei sorți aparte.

Primul astfel de personaj este Samuel, cel înzestrat cu înțelegerea graiului animalelor și nu numai, pe-a cărui transcendență va fi construită ulterior întreaga acțiune, urmat de Mia, fiica lui, cea care-i moștenește darurile și firea taciturnă. Ulterior va intra în scenă Matei, cel însetat de cunoaștere, care va deveni preot, iar în cele din urmă îl vom cunoaște pe Adam, sihastrul.

Samuel, pentru că poate vorbi cu animalele, ajunge repede un soi de medic veterinar al comunității, el fiind cel care asistă animalele mari la fătare, iar Mia, deoarece i-a deprins meșteșugul, va deveni moașă.

"– O să vin eu, a spus Mia. Am fost de atâtea ori cu tatăl meu, încât cred că pot să aduc pe lume și un pui de om.

Femeile au privit-o cu îndoială, însă la disperare omul caută un miracol și de ce, s-au gândit ele, miracolul acesta să nu aibă azi chipul blând și ochii albaștri ai unei copile."

Vom observa o oarecare simetrie în construcția acestor personaje. Dacă primele două, Samuel, pe care, datorită devenirii sale pe care prefer să nu o dezvălui, l-am asociat cu Samael – sunt convins că apropierea de nume este voită –, și Mia, fiica lui, m-au dus cu gândul mai degrabă la păgânism, ele fiind înzestrate cu simțuri supraomenești și nearătând vreodată evlavie, celelalte două, Matei și Adam, par desprinse dintr-un proto-creștinism timpuriu. De fapt, nici spațiul, nici timpul nu sunt fixate în roman, deci putem plasa cam pe unde dorim noi cele întâmplate, singurele repere fiind câteva toponime fictive, (Râul Obida, Valea Lupului, Piscul Vânătorului etc.) și lipsa tehnologiei de orice fel, tipică basmelor populare, care-și pierd originile în negura timpului și-n oralitate.

De fapt, Anca nu pare foarte decisă dacă să creștineze sau nu povestea, divinitatea fiind la început numită generic, "Cel ce le știe pe toate" sau "Cel care hotărăște totul". Multe elemente, precum personificarea morții, sacralitatea muntelui, înțelepciunea păsării sau duhurile rele purtate de râu, par că conduc spre un basm cu influențe precreștine și doar în partea a doua aflăm că există în satele în jurul cărora gravitează acțiunea biserici și preoți.

O altă opoziție pe care o regăsim în poveste este cea a nașterii și morții, fiecare având "veghetorii" ei. În mod interesant, am găsit personajele creștine, Matei și Adam, mai strâns legate de taina morții, poate și datorită faptului că Matei e preot, iar prin natura sa, preotul e asociat mai ales cu îngropăciunea, iar pe cele păgâne, Samuel și Mia, asociate nașterii, datorită rolului lor în comunitate.

Intriga în sine, destul de străvezie, asigură un conflict care, deși nu izbucnește, rămâne latent până la finalul cărții, dezvăluindu-ne astfel în Mia un caracter mai puternic decât al tatălui ei. Dacă bărbatul a pierdut lupta cu sine, el ajungând să fie consumat de tenebrele lumii ascunse, pe care nu le putea împărtăși cu alții, ele devenind propriile sale tenebre, fata are suficientă putere să le învingă. Ba mai mult, să-i sprijine și pe ceilalți.

"Dacă ai fi întrebat-o acum dacă înlăuntrul ei se consideră bună sau ba, nu ar fi putut răspunde decât că se simte cu adevărat doar cinstită, cu ea și cu cei din jur. Așa cum ar trebui să fie o unealtă vrednică. Știa Mia că dacă ar fi îngăduit, ca orice femeie, inimii să fie cea care îi conduce viața, atunci n-ar fi putut nici să îi reflecte pe cei din jur, nici nu ar fi putut ajuta la nașterea atâtora."

În contrast cu ea, Matei, cel îndrăgostit de înțelepciune, se dovedește a fi un egoist. Când are de luat decizia dacă-și urmează inima sau rațiunea, el o alege pe cea din urmă și doar când i se arată că urmărirea cunoașterii nu poate fi un scop în sine el devine conștient de eroare alegerii și revine asupra ei. Dar e deja puțin cam târziu pentru el, ca personaj. Pentru că singurul motiv pentru care acceptă această concluzie este acela că ea vine dintr-o sursă pe care el o consideră inamovibilă.

"Aici se încheie și ultima carte. Matei rămase o clipă cu ochii încă ațintiți la scrisul mărunt și citeț al pustnicului. În fața unei ființe care se dezvăluie în felul acesta, nu poți decât să taci, își spuse, și se simți plin de tristețe pentru cele ce le citise însă și mai plin de bucurie. Dacă omul acesta găsise în sfârșit locul său în lume, poate că oricui îi va fi îngăduit asemenea."

Și ajungem astfel la ultima antiteză a cărții, și anume cea dintre Matei, preotul, și Adam, sfântul. Concluzia este a celui din urmă, trasă din propria experiență a unei iubiri sacrificate. Matei o adoptă ca atare și se folosește de ea, pentru a-și salva propria iubire, la care fusese dispus să renunțe. Dar, în cazul lui, concluzia nu este autentică, așa cum nu este nici pentru Mia, cealaltă ființă care citește însemnările sfântului. Ei nu au ajuns la această supremă înțelegere prin propriile sofisme, de aceea nici iubirea lor nu e una veritabilă.

"După ce termină de citit, Mia șezu așa în întuneric, ca în atâtea nopți de când Samuel și apoi Matei plecaseră, bucurându-se de sclipirea cea din inima ei.

A doua zi nu mai îmbrăcă rochia cea de lucru, căci vanitatea aparține tuturor oamenilor, cu atât mai mult unei fete care abia își simte inima din nou."

Pe lângă puterea acestor revelații, adevăratul final al poveștii, cel în care vânătorul care-și pierduse soția și pruncul, este, în sfârșit, vizitat de Moarte, pălește. Povestea se vrea a fi despre iertare, însă cititorul simte mai puțin această componentă, adevărata miză a cărții fiind, de fapt, dragostea. Dragostea cea lumească, pătimașă, dar autentică, versus cea iluzorie a unei sacralități care poate îmbrăca hainele divinității personificate sau doar ale cunoașterii.