Cu siguranță știți tabloul. A avut și el soarta Mona Lisei, adică a devenit în ultimii ani subiect inepuizabil de meme-uri și parodii pe platformele social media. Un ulei pe pânză care înfățișează patru personaje într-un restaurant din centrul orașului, văzute prin fereastra mare de sticlă a unei cafenele.

Hopper spunea că "Nighthawks" a fost inspirat de un restaurant de pe bulevardul newyorkez Greenwich, aflat undeva la întâlnirea a două străzi. Doar că, în momentul în care privim tabloul, informația materialității devine irelevantă. Locul și timpul devin irelevante, căci ceea ce captează atenția privitorului la acest tablou este senzația de film pus pe pauză. Prin geamul locantei vedem patru oameni adânciți în gândurile lor. Nimic mai mult. În vreme ce de afară se reflectă singurătatea unui oraș alienat. Bun, veți spune, au mai surprins și alți artiști natura umană în nemișcarea ei. Și totuși, de ce ne place Hopper?

Primul meu contact cu acest pictor american a fost la un curs de formare de formatori, Doamne, câteodată termenii ăștia nu ar trebui traduși, în fine, înțelegeți despre ce fel de curs era vorba, căci sunteți oameni citiți. Ei bine, acolo în frumosul comitat Kent, în cochetul centru de limbi străine din Canterbury, o profesoară ne-a propus un exercițiu de creativitate pe care l-am repetat, apoi, ani de-a rândul cu cursanții mei. Ne-a proiectat "Nighthawks" pe tabla inteligentă. Iar noi trebuia să ne alegem un personaj din cele patru și să îi construim povestea. Apoi, cu ea în minte, urma să interacționăm și să dăm play acelui cadru pus pe pauză de Hopper. Căci asta face acest artist incredibil. Îngheață viața. Vă jur, nu am găsit până acum un alt artist care să reușească atât de bine să încremenească momentele banale ale existenței noastre. Și de aceea Hopper e, uneori, înspăimântător. Ne face să vedem cât de singuri suntem în realitate.

Așa cum poate știți, Carole Feuerman împreună cu Duane Hanson și John De Andrea sunt precursorii mișcării hiperrealismului, ei se zice că ar fi primii care și-au propus să se desprindă de realism într-o măsură extremă. Dar Hopper, oameni buni, e cel care a îmbrăcat instantaneele în liniște. În toate tablourile sale pare că timpul a încremenit. Iar în acea tăcere ne lasă pe noi să ne imaginăm povestea. Omul e acolo, discret, un fel de natură moartă cu suflet.

Vă propun ca, după ce citiți aceste rânduri, să căutați o altă pictură de-a lui, Room in New York. E acolo un cuplu, surprins prin fereastra unui apartament. El, abia întors de la jobul tipic, nine to five, în cămașă albă și vestă - sunt anii 30, bărbații sunt încă eleganți. Stă așezat pe un fotoliu și citește, cel mai probabil, cotațiile bursei. În Europa războiul bate la ușă, dar, pentru americani, fantoma lui Hitler e încă departe. Ea, îmbrăcată într-o rochie fără mâneci, roșie, cum altfel, cu părul lung și negru strâns în coadă, apasă clapa unei claviaturi de pianină. Ar trebui să ne imaginăm acel sunet, o notă gravă sau ascuțită, dar e liniște. O liniște care se prelungește, cumva, și în viețile lor.

Haideți să scriem o proză, inspirați de acest instantaneu. Și poate așa, împărtășind povestea, nu ne vom mai simți atât de singuri.

Flash biografic:

Edward Hopper s-a născut la 22 iulie 1882 la Nyack, un mic orășel pe malul fluviul Hudson. În 1900 se înscrie la New York School of Art. A lucrat ca ilustrator publicitar pentru "C.Phillips & Company", iar începând cu anul1906, întreprinde prima călătorie în Europa (Parisul) unde experimentează cu diversele stiluri asociate impresionismului.

Hopper este interesat în compoziția figurativă urbană și arhitectonică, în care inserează unul sau două personaje, ca dimensiune psihologică izolată. Experiența impresionistă i-a permis folosirea unei game coloristice impresionante cu folosirea luminii pe fondul unei încadrări de tip fotografic. A avut o influență semnificativă asupra Pop art-ului și pictorilor neo realiști ai anilor 60 și 70.

Surse: Brittanica/ Wikipedia.