Porumbelul pe care îl împușcase cu arma cu aer comprimat nu era foarte mare. Era la fel de mare ca mâna lui și la doisprezece ani, mâna aia nu era foarte mare. Nu încă, oricum. A urmărit pasărea cum bătea din aripi furioasă și disperată în timp ce cădea printre copaci până când a lovit pământul cu o bufnitură înfundată. A mai stat cu ochii pe ea ceva timp, câtă vreme încă mai mișca, până când s-a oprit, iar după aceea a început să-i pară rău pentru ce făcuse și imediat a început să își dorească să întoarcă lucrurile cumva. Să facă astfel încât ființa aia mică și fără apărare să fie din nou în viață, să se ridice și să zboare de acolo. Dar nu avea ce să mai întoarcă.

Odată ce împuști ceva viu, acel ceva tinde să moară.

Odată ce lucrurile sunt moarte, ele tind să rămână așa.

Nu ai cum să întorci așa ceva. Știa asta. Și totuși, încă spera. Strângând pușca în mâini de pat și de țeavă și privind la micul corp țeapăn de pe pământ, din fața lui, încă spera. A sperat multă vreme.

Nimic notabil nu s-a mai întâmplat după aceea, cu excepția faptului că s-a dus acasă și și-a aruncat pușca în dulapul cu arme lângă cea a tatălui său, și și-a promis că nu se va mai uita niciodată la ea și nu o va mai atinge niciodată. Cu excepția faptului că atunci când mama lui a ieșit din bucătărie, ștergându-și mâinile de treaba pe care o avea acolo și l-a întrebat dacă vor adăuga porumbel pe meniul de la cină, i-a răspuns cu un furios "Nu!", cum doar băieții de doisprezece ani știu să producă. Apoi s-a dus în camera lui, trântind ușa după el și a dat drumul la muzica plină de furie pe care fratele său plin de furie i-a lăsat-o înainte de a pleca la război. A dat volumul cât de tare a putut, până când avea să audă o bătaie la ușă sau pur și simplu urlete care îi vor spune să dea mai încet.

Era prima dată când omorâse ceva.