În vara cu gust de cireșe coapte, elevii de la Colegiul Național "Mihai Eminescu" începuseră probele pentru examenul de bacalaureat. Aveau de audiat câteva texte în engleză, de completat, pe o fișă, răspunsurile potrivite cerințelor date, demonstrând că au înțeles ceea ce se comunica. Din difuzoarele așezate deasupra ușii se auzeau glasurile celor care înghițeau parcă și respirațiile celor prezenți.

Ilinca era în sala de clasă de la etajul al II-lea al liceului la care lucra. Semnase foile elevilor care completau răspunsurile. Se așezase în ultima bancă pentru a avea perspectivă asupra întregii clase. Deveniseră aceste evenimente obișnuință. De 30 de ani era în învățământ și lucrul cu elevii îi era drag, o energiza, o făcea să se simtă utilă. Știa că oferea tuturor câte ceva din ceea ce era și nădăjduia ca întâlnirea dintre ei să aducă un plus de valoare vieții.

Privi tabla magnetică din fața clasei. Aceasta era conectată la internet, astfel că, la toate orele de curs, aveau posibilitatea să scrie cu diverse culori, să șteargă, să acceseze diverse pagini, filme, site-uri, să se conecteze la WhatsApp, la Facebook, la adresele de e-mail, să exploreze un spațiu virtual care devenise, de ceva vreme, nu doar un sprijin în demersul educativ, ci uneori și o cale de evadare din realitate.

Încerca să își imagineze ce alte dispozitive vor apărea peste zece ani, cum va arăta viața atunci pe toate planurile, în ce măsură digitalizarea ar fi schimbat-o. Știa că lucrurile evoluau cu o rapiditate extraordinară, că abia ținea pasul, că elevii erau abili în a se descurca în hățișul aplicațiilor și softurilor, ale căror secrete le descoperea pe măsură ce avea nevoie de ele spre a construi căi mai accesibile la informație.

Poate că elevii ar putea fi monitorizați, evaluați, învățați de profesori virtuali, nu doar în timpul rezervat cursurilor, ci și în somn, poate că roboții vor putea mima emoția, vor putea fi parteneri de viață pentru bătrâni, pentru cei singuri, vor fi șoferii din trafic, poate că omul va sluji tehnologiei, și nu tehnologia omului. Oare vor putea comunica oamenii și în alt mod? Își vor auzi gândurile? Vor putea atinge chipurile celor din depărtare, celor din alt timp? Ce vor putea recompune din ADN, din vreo bucată de piele? Erau multe întrebări, multe răspunsuri neconfirmate, presupuneri…

Auzise de curând că erau specialiști în IT care își puneau problema liberului arbitru al omului. Și atunci, o altă întrebare se năștea: care va fi relația cu Dumnezeu mai târziu? Cum ar fi influențat-o inteligența artificială?

ChatGPT părea a oferi răspunsurile cele mai rapide. Elevii îl consultau la teme de multe ori sau în alte contexte. Creau deja melodii, poezii, proză, folosind inteligența artificială, realizau proiecte care mai demult necesitau o muncă mult mai anevoioasă. Dar oare ce era creat astfel, fără a avea amprenta omului care simte, care trece totul prin filtrul sufletului său, cât de mult putea sluji scopului artei?

Își privi telefonul și, ca într-o oglindă, îi apăru în minte lumea de înainte, aceea a copilăriei, a adolescenței, atunci când trimitea ilustrate de la mare, când îi scria lui Alexandru scrisori. Acum putea să transmită rapid, oricui dorea, un gând, o imagine, totul căpătase altă formă, altă dimensiune, alt curs. Puteau oamenii stabili mai ușor o relație, își puteau lărgi grupul de cunoștințe și totuși aveau mai multe măști, mai multe căi pentru fuga din realitate.

Sentimentele rămâneau însă cele care dădeau încă tonul în comunicare. O lume paralelă, o viață virtuală, se proiecta în fața ochilor. Ea fura timpul, îl comprima, stabilea conexiuni sau bloca reala apropiere, crea iluzii sau ușura calea în descoperiri. Un nou univers se născuse odată cu tehnologia. Ca în orice, Ilinca putea găsi și avantaje, și dezavantaje ale schimbării ca parte inerentă a vieții, constantă, sigură.

Putea privi în trecut cu ochii minții, amintindu-și de perioada când era învățătoare, cu peste 25 de ani în urmă, într-un sat de lângă Ploiești. Alături de copii era fericită. Dragostea pentru elevi era resortul principal al acțiunilor prin care încerca să scoată la iveală din ei ce aveau mai prețios. Și ei simțeau, aveau încredere în ea, știau că puteau greși, că ea era acolo pentru ei să îi învețe, să îi motiveze, să le fie sprijin. Veneau cu drag la școală.

Își aminti de acea etapă când le compunea cântece, când inventa jocuri pentru a-i determina să învețe mai rapid tabla înmulțirii, când le lipea pe caiete abțibilduri cu flori, personaje din desene animate, pentru a-i stimula să se implice, să fie mai atenți și să scrie mai frumos, corect. Organiza serbări, le cunoștea familiile, știa ce probleme aveau, construise relații nu doar cu ei, ci cu colegii, cu părinții, cu bunicii. Preda în acea vreme și ore de engleză la grădinița de lângă școală. Mergea uneori, după ore, în vizită acasă la copii, să vadă în ce condiții lucra fiecare, cum ar fi putut să îi ajute, cum le-ar fi putut vorbi cât să se facă mai bine înțeleasă, cunoscându-le nevoile.

Își făcuse prieteni din părinții lor. Își amintea cum o invitau la aniversări. La una dintre ele, la Stelian, toți copiii aveau tichiuțe, roiau în jurul ei. Păstrase fotografiile de atunci. Avea părul scurt, avea un costum bleu. Îi plăcea să îi surprindă în diverse ipostaze, să printeze imaginile și să le dăruiască. Știa că acele clipe nu se mai întorceau, că o fotografie avea povestea ei, și ei îi plăceau poveștile.

Copiii veneau în pauză, o înconjurau și o mângâiau. Îi scriau bilețele de dragoste. Avea o plasă plină cu declarații, cu desene, cu inimioare de la cei care, uneori, nici nu învățaseră încă toate literele. "Ești cea mai frumoasă! Te iubesc, doamna! Ești ca o zână! Pentru cea mai iubită învățătoare."

Și era tânără. Avea 20 de ani și 1000 de vise.

Vara mergea cu ei la pădure, pe gârlă, iarna, atunci când pleca acasă și se ducea spre stația autobuzului, cobora direct pe sanie cu câte un copil, pentru că străduța era în pantă și toți stăteau la rând să alunece, de la un capăt la celălalt, cât era ziua de lungă.

Ilinca urma în paralel Facultatea de Litere și Științe, la zi, și imediat după ore lua câte o ocazie să ajungă la cursuri. Cu brațele pline de flori, împărțea din ceea ce primea tuturor colegelor. Când termina orele, atunci când trecea pe lângă biserica cea nouă, copiii o însoțeau, se așezau la rând, împărțind, pe porțiuni, drumul, pentru a fi toți trecuți prin mâna ei.

Când și-a luat în primire postul de profesoară, scrisese fiecărui elev câte o scrisoare în care încercase a-i face să treacă mai ușor peste despărțire. Un an întreg veni în fiecare marți cu prăjituri, bomboane, la orele lor, pentru a-i obișnui cu noua stare de lucruri. Când o vedeau, săreau din bănci pentru a o îmbrățișa.

Își aminti de Nicolae, care era atunci atât de necăjit că plecase să predea elevilor mai mari, încât se ascundea sub bancă, privind-o de acolo cu ochii prelungi. Cu vreo săptămână în urmă, o sunase să îi ceară câteva sfaturi, terminase și Facultatea de Psihologie, și pe cea de Marketing, dar voia să lucreze în învățământ.

Andrei devenise medic stomatolog. Andreea născuse de curând și tocmai îl botezase pe Timotei, botez la care fusese și ea invitată. Sami devenise pilot, îi trimitea filmulețe pe Facebook sau pe WhatsApp, se mutase în Spania. Știa despre fiecare câte ceva și îi creștea inima văzându-i cum evoluează. Și acum păstra legătura cu ei, îi descoperise pe site-urile de socializare, cu unii se mai întâlnise, vorbeau direct la telefon, îi urmărea când postau, uneori o mai vizitau.

Ilinca își aminti și de o discuție mai recentă cu Mihai, elevul ei de la clasa de matematică-informatică:

— Mihai, cum îți imaginezi viața peste 10 ani, având în vedere evoluția tehnologiei?

— Doamna, cred că vor fi multe oportunități, cred că vor putea fi echipamente medicale performante, dar și arme mult mai subtile, cred că lumea va evolua în funcție de valorile care o conduc. Depinde de cei care au acces la acea tehnologie, în ce măsură ei au capacitatea de înțelegere că actele lor pot fi hotărâtoare pentru ceilalți. Ar putea fi haos, dar s-ar putea întâmpla lucruri pe care acum nici nu ni le putem imagina măcar.

Conștientă că traversase două lumi diferite, că purta în sine urmele experiențelor trăite, că viziunea sa era contaminată de acestea, Ilinca se bucura doar de ocaziile oferite, cu speranța că acei tineri care se pregăteau pentru o nouă etapă în viața lor, vor găsi resursele, soluțiile pentru o viață mai bună, fascinantă, cu oportunități de creștere și sens.