Sany s-a trezit cu noaptea-n cap, și-a luat pe el hainele verzi, și-a tras cizmele de gumă în picioare, și-a pus clopul cu pană de fazan pe cap și a luat pușca din cui. Mare nădejde n-avea în ea. Era veche și nefolosită, iar cartușele cine știe dacă s-ar mai fi aprins. Mai multă încredere avea în Fürge, corcitura de câine lup și ciobănesc mioritic pe care îl hrănea de mic și care nu o singură dată își arătase devotamentul. A ieșit în curte, a dezlegat câinele din lanț și a pornit încruntat spre Măgură.

Știa bine unde se duceau hoții să doboare copaci. Se născuse și copilărise în Șura Văii, iar școala n-o făcuse departe de casă. Cunoștea pădurile de acolo, din munții lor, și ținea la ele ca la niște frați. Mai mult, știa că hoții vor lovi din nou în acea dimineață. Le văzuse urmele sus, dincolo de Măgură. Se pregăteau de câteva zile. Nici nu se mai temeau. Își duceau drujbele dinainte, canistrele cu benzină, colacii de frânghie. Le ascundeau neglijent ca să le aibă la îndemână când venea timpul. Își curățau drumul, apoi urcau cu tafurile pieptiș. Tăiau cele mai groase trunchiuri, copacii cei mai sănătoși. Îi curățau de crengi și îi trăgeau cu mașinile până la drum, unde alții așteptau cu camionul să îi încarce. Aveau filiera lor, scoteau bani grași din treaba asta.

Sany bănuia cine erau hoții. Și îl durea sufletul că printre ei se amestecase și Laci. Acesta fusese băiat bun, copilăriseră împreună și hoinăriseră zile lungi cot la cot prin pădurile din jurul Șurii Văii. Sany, Laci, Gheo, Mugur, Piști, uneori îi însoțea și Marieta, sora mai mică a lui Gheo. Gașca lor. Se jucau ascunselea, dar și de-a vînătorii. Își făceau colibe din crengi în luminișuri și se cățărau în copaci ca maimuțele. Când nu erau pe lângă casă, sigur erau în pădure. Sany nu înțelegea ce se putuse întâmpla cu Laci. Nevoia de bani? Cu asta se luptau toți câți mai rămăseseră în putere în Șura Văii, câți nu plecaseră la muncă în Germania, Anglia, Spania sau Italia. Nici el n-o ducea bine, ca pădurar. Lua un salariu de mizerie și avea aproape două sute de hectare de pădure de îngrijit. Dar nici o clipă nu-i trecuse prin cap să încalce legea. Cine voia bani își găsea de lucru. Nimeni nu moare de foame dacă e harnic. Iar pe Laci îl știa ca om vrednic, muncise câțiva ani în mină, până să fie închisă și minerii să se împrăștie în toate zările. Fusese printre cei mai buni. Plecase ultimul, el pusese lacătul pe abataj. Se angajase apoi la patron, turna betoane. Sany bănuia că îi sucise mințile femeia cu care se ținea. Ildiko, parcă îi zicea. După ce și-o adusese în casă, plecase de la patron și nici nu își mai căutase altceva de lucru. O vreme muncise cu ziua prin satele învecinate sau la oraș, apoi, bănuia Sany, intrase în afacerea cu furtul de lemn. Altfel cum își luase Opelul combi? Din ce bani stătea la birt până noaptea târziu și bea de stingea, încât trezea tot satul când se întorcea acasă pe șapte cărări, lălăind? Iar Ildiko… Femeia nu lucra nici ea, dar nici pe acasă nu stătea. Sany o văzuse prin oraș când fusese cu treabă la Ocolul Silvic. Bea bere la o terasă în centru, înconjurată de bărbați. Ziua în amiaza mare! "Să știi tu că ea l-o băgat în mizeria asta," i-a spus Sany odată nevesti-sii. "Am văzut-o cu ochii mei împreună cu ăia. Jur că arătau a hoți. Hoți de lemne, nu oricum." Lui Sany atunci îi picase fisa și de atunci nici că mai reușise să scoată ghimpele înfipt în inimă.

Era puțin trecut de ora cinci și s-a îndepărtat de casă fără a face zgomot, la fel cum se și pregătise de plecare. Îi spusese de cu seară Ilonei ce avea de gând, iar nevasta îl rugase cu lacrimi în ochi să aibă grijă, că nu știi niciodată de ce-s în stare hoții de lemne. "N-am eu frica lor," îi zisese Sany. "Ș-apoi vreau numa’ să-i sperii oleacă, mira-m-aș să prind pe vreunul mai leneș de picior, să-l duc la șefu’ de post." "Ba mai bine nu prinde tu pe nimeni," îl dojenise Ilona, "că șefu’ de post îi pe-o mână cu ei, asta știi și tu. Mai mult rău îți faci… și ne faci și nouă. Gîndește-te barem la copiii tăi…" Îi lăsa pe Tomi și pe Eva dormind în patul lor, însă era sigur că Ilona doar se prefăcea. Îi auzise respirația în timp ce se îmbrăca. Părea că suspina. Nu avea de ce să-și facă gânduri negre, se liniștea Sany. Doar nu era prima dată când îi punea pe fugă pe hoți. Pățise vreodată ceva?

Sany Nemety era cât o namilă. Așa fuseseră bunicii lui, așa fusese și taică-său, fie-le țărâna ușoară. "Noi ne putem lua oricând la trântă cu ursul," zicea Csabi baci, bombându-și pieptul și strângând din buze sub mustața stufoasă. Bărbații din familia Nemety nu erau doar înalți și lați în umeri, ci și cu adevărat voinici. Locuiau din moși strămoși în munții Maramureșului și-nainte să coboare-n mină fuseseră tăietori de lemne. Mînuiau securea pe atunci și trăgeau buștenii cu forța brațelor prin desișurile de pe coaste, n-aveau bani de cai. Tot anul dumicau lemnul și-l dădeau pe nimic grofilor, care îl duceau cu căruțele la șes și-l vindeau pe bani buni, iar când începeau să cadă zăpezi grele ședeau la gura sobei și ciopleau linguroaie și făceau ciubere, cât să nu stea degeaba. Erau oameni harnici și drepți. Sany se mândrea cu asta și își învățase și copiii să fie la fel de mândri. "Mai bine să ai puțin," le zicea, "dar să fii om cinstit, decât să-ți otrăvești somnul și viața punând mâna pe ce nu ți se cuvine."

A urcat pe Măgură până sus de tot, luând-o pieptiș cu câinele înaintea sa. A ajuns acolo când soarele urcase și el un sfert deasupra munților. S-a oprit să-și tragă sufletul pe culme, a stat în iarba umedă din poieniță și s-a uitat odată cu Fürge înapoi spre satul din vale. Ilona precis se sculase deja din pat, le pregătea copiilor pachetul pentru școală. Avea să-i ducă cu Citroënul lor hîrbuit, să-i lase în fața școlii din Sighet, încă buimaci, apoi să se grăbească la serviciul ei. Înapoi îi aducea în fiecare zi vecina Vera, la ora unu, când se întorcea de la Maternitate, unde lucra în schimbul trei. Vera era om bun, ea și Silviu nu aveau copiii lor, deși încercaseră mult timp, și poate de aceea era atât de bucuroasă să le dea o mână de ajutor cu ai lor. Nu voia nimic în schimb, dar Ilona se străduia să-i răsplătească bunătatea când și cum putea. El însuși îl ajuta pe Silviu la muncile mai grele, la tăiatul și aranjatul lemnelor, la reparatul casei bătrânești care avea întotdeauna nevoie de câte un rând nou de țigle, de întărit un zid sau altul. Erau vremuri grele pentru cei rămași în țară și trebuiau să se ajute unii pe alții, altfel n-ar fi răzbit.

S-a gândit atunci din nou la Laci și la cei cu care se înhăitase și la ce era convins că aveau să facă ei în ziua aceea în timp ce oamenii drepți se mai opinteau o dată să împingă roata vieții înainte. Haide, Fürge, *menjünk*, a zis încet și s-a ridicat, sprijinindu-se în pușcă.

A coborât Măgura, a sărit pârâul călcând pe pietre, a luat-o în sus pe versant. Muntele acela, căruia ei îi spuneau al Șogorului, era tot numai pădure de brad și fag în partea dinspre Șura Văii. Se vedea mare și umbros din sat, de pe șoseaua care îl străbătea în drum spre Sighet. De acolo era riscant pentru contrabandiști să care lemne. Deși, la cum mergeau lucrurile, Sany era convins că nu mai era mult până ce nici de asta nu avea să le mai pese. Prăpădul era însă de cealaltă parte. Sany reușise să îi oprească de câteva ori, îi pusese pe fugă amenințând că va trage, le confiscase drujbele lăsate în urmă. Dar ei veneau de fiecare dată tot mai mulți și erau de fiecare dată tot mai greu de speriat. În plus, el era doar unul și nici nu putea să stea la pândă zi după zi, așa că hoții reușiseră să taie destul de mulți copaci. În partea nevăzută a muntelui se găseau acum zone întinse unde doar cioturile mai aminteau de pădurea care le acoperise înainte. Sany auzise că-n alte locuri din țară, hoții veneau cu excavatoarele. Împingeau copacii cu cupa, îi scoteau din rădăcini, apoi îi tăiau cu drujbele cât mai de jos și îngropau buturugile. La plecarea lor rămâne ca un teren desțelenit, pe care doar pădurarul mai știa că fuseseră copaci. Și de multe ori uita și acesta brusc. Aveau hoții grijă să-i șteargă memoria cu o parte din câștig. De Sany nici nu se apropiaseră cu gândul ăsta. Îl știau ce-i poate capul. Când veneau la furat, unul dintre ei stătea de șase și o luau toți la picior la primul semn că se apropia. Deodată, răcnetul drujbelor tăcea și atunci Sany știa că hoții prinseseră de veste. O rupea la fugă după ei, strigând "stați, că trag". Dar când ajungea acolo unde tăiau, ei erau deja departe. Nu-i mai prindea din urmă nici Fürge.

Așa o pot ține pân’ la pensie, își spusese ultima dată când îi alungase. - Tre’ să schimb tactica. Tre’ să ajung înaintea lor.

A grăbit pasul și a reușit să treacă dincolo de creasta Șogorului înainte de ora șase. Dacă mai forța puțin, într-o jumătate de oră avea să fie în locul unde le văzuse drujbele ascunse. Nu, hoții nu erau acolo deja. A ciulit urechile, străduindu-se să își potolească respirația, și n-a auzit nici larma drujbelor, nici huruitul motorului de taf, gros și continuu ca un mormăit de urs. Gîndul că de data asta îi va vedea măcar la față îi dădea puteri. Avea mobilul în buzunar. Nu era cine știe ce de capul lui, dar câteva poze tot avea să-l ajute să facă. Sany se socotea că, înarmat cu ele, va putea merge la șeful de post. Îl va putea amenința că, dacă nu lua măsuri, dacă mai refuza să vină cu el în pădure când loveau hoții, se va duce mai sus. Și atunci nici el nu avea să iasă bine din toată povestea asta.

A ajuns mai repede. S-a uitat la ceas și a văzut că încă nu era nici șase și douăzeci. Cu atât mai bine. Nemernicii puteau să apară în orice clipă.

*

S-a gândit că ar putea să urce într-un copac, să îi observe de acolo. Apoi și-a dat seama că nu era o idee bună. Poate aveau să doboare chiar acel foișor. În plus, pe Fürge nu îl putea urca, iar dacă îl lăsa jos se dădea de gol. Deși devotat, câinele nu era nici pe departe deștept. Ar fi stat la rădăcina copacului și s-ar fi uitat ca prostul în sus la el. Trebuia, deci, să își găsească o ascunzătoare la sol, una destul de bună ca să îi mascheze pe amândoi. Un tufiș ar fi fost bun, dacă măcar ar fi văzut vreunul destul de stufos pe aproape. Nu erau însă decât brazi înalți și fagi groși. Vedea într-adevăr un desiș, printre trunchiurile mari crescuseră puieți, și era la o distanță bună față de liziera de unde urmau hoții să își înceapă munca. Poate dacă mai trăgea acolo câteva crengi verzi și le așeza astfel încât să pară că acolo le era locul, ar fi avut unde să stea ferit de ochii hoților și în același timp să îi poată vedea și fotografia. 

Nu era timp de pierdut. Cu Fürge însoțindu-l la picior, s-a apucat de lucru. În zona proaspăt defrișată a găsit multe crengi cu frunze încă destul de verzi, rămase de la cum curățaseră hoții trunchiurile. *Oare or fost la furat și ieri?* s-a întrebat Sany. Știa, cum să nu știe că, odată creanga tăiată, frunzele se ofilesc în câteva zile. Acelea sigur nu erau de mult timp acolo. Alaltăieri, când venise pe înserat, nu se apropiase atât de mult de locul acela. Urcase prin altă parte și coborâse pe unde știa că aveau drum hoții, le verificase ascunzătorile. Dacă tăiaseră deja ieri, oare azi mai aveau să vină? Întrebarea l-a oprit o clipă în loc, timp în care a și tras cu urechea la zgomotele din pădure. *Sigur c-or să vină*, și-a zis, încercând să pară convins. Dar n-ar fi mai bine să vadă dacă nu-și luaseră drujbele cu ei? Ce îl costa? Zece minute încoace sau încolo nu erau mare scofală. Îl scuteau poate și de o muncă inutilă... *Nu!* s-a împotrivit. *Or să vină și eu tre’ să fiu pregătit până atunci. Hai, hai!*

Și-a terminat repede ascunzătoarea, s-a lungit la pământ cu câinele alături, apoi și-a spus că nu e bine. În partea aceea de pădure, desișul lui sigur dădea de bănuit. Nu era deloc bine. Trebuia să mai aducă crengi și în alte locuri, să ascundă ascunzătoarea.

— Rămâi aici! i-a ordonat lui Fürge mai mult ca să îl pună la încercare. 

Cîinele, care se ridicase odată cu el în picioare, i-a dat ascultare. S-a lăsat înapoi pe burtă, cu botul pe labe, și nici nu s-a clintit până când Sany s-a întors, convins că rezolvase problema. Bărbatul și-a reluat locul pe așternutul de frunze, cu câinele de-o parte și pușca de cealaltă.

*

Înainte să audă glasuri, a auzit motorul tafului. La început un murmur vag, ușor de confundat cu suflarea vîntului printre brazi, apoi tot mai tare și clar. Din când în când ajungea la urechile lui trosnet de lemn despicat. Utilajul înainta greoi, doborând copacii care îi ieșeau în cale. Nenorociții! Nici măcar nu se sinchiseau să folosească drumul pe care și-l făcuseră în alte dăți! Probabil că la urmă aveau să culeagă și trunchiurile acelea, bonus pentru neprețuita muncă depusă.

Când în sfârșit oamenii au ajuns destul de aproape, lui Sany nu i-a venit să-și creadă urechilor. Râdeau! Se hăhăiau ca niște adolescenți abțiguiți care se-ntorc noaptea acasă, pe mijlocul străzii, fără nici o grijă pe lume. Vorbeau între ei cu voci răstite, își ziceau bancuri sau povesteau pățanii hazlii, ca orice oameni normali care se duc împreună la serviciul lor cât se poate de normal. Așa cum Laci mergea cu ceilalți ortaci la mină, zi de zi.

Au apărut dintre copacii din vale într-un grup răzleț, mici în depărtare. Mai întâi capetele, săltând la fiecare pas, apoi trunchiurile vînjoase, de oameni de la munte, aspriți de muncă și vreme, după care i-a văzut cu totul, tropotind cu pași mari, sărind uneori peste buturugile de care ei înșiși erau vinovați. Strigau și râdeau în continuare, convinși pesemne că doar ei aveau ce să caute acolo, în zorii zilei, atât de departe de Șura Văii și de orice altă așezare umană. Curând, în urma lor a început să crească hardughia ruginită care era taful — înainta cu mici opinteli, însă altminteri perfect drept, călcând sub șenile tot ce întâlnea în cale. Sany știa cât era de greu, ce putere urieșească avea. Nici cel mai gros copac din pădure nu i-ar fi putut ține piept. Iar când începea să-i tragă pe munte în jos, trăgea câte cinci odată, trunchiuri lungi și grele de fag sau pin, care răscoleau pământul și săpau făgașe adînci în urma lor.

Erau cinci de toți și s-au oprit la distanță de locul de unde se uita Sany. Nu le distingea trăsăturile de acolo, gesturile lor nu îi spuneau nimic. Era oare posibil să se fi înșelat? Să-l fi judecat greșit pe Laci? Un sâmbure de speranță a încolțit atunci în sinea lui, prea miraculos ca să poată fi adevărat.

Hoții de lemne s-au adunat în cerc. Au început să se sfătuiască, vorbind mai încet. Puneau la cale ziua de muncă. Se împărțeau pe sectoare. Arătau cu mâna întinsă când într-o parte, când în alta. S-au înțeles cât ai clipi, după care s-au despărțit, fiecare apucând-o în altă direcție. Au intrat printre copaci și Sany i-a pierdut din vedere. Între timp, taful a ajuns și s-a oprit la marginea luminișului, nu departe de locul unde stătuseră ei cu puțin timp înainte. A pufăit prelung, a râgâit fum înecăcios și motorul a tăcut.

Preț de câteva minute s-a întors liniștea pe care Sany o găsise la venire. Fürge a ciulit urechile, încercând poate să audă dincolo de bariera ei zgomotele intrușilor. La cât era de alert, Sany nu se îndoia că le și auzea.

Atunci au început drujbele — și pădurea întreagă s-a cutremurat. Păsările care stătuseră amorțite pe crengi au zburătăcit ca la un semn. De unde înainte ciripeau adormite, străpungând liniștea cu piuituri scurte, mișcarea lor comună a făcut o larmă care, preț de câteva secunde, până să se stingă înspre cer, a acoperit cu totul zumzetul de drujbă.

Și zumzetul a continuat cu modulații aproape melodioase mult timp. Când un motor de fierăstrău lăsa vocea jos, altul urca pe-o altă tonalitate. Când două trompetau în același timp prelung, un al treilea lovea în contrapunct cu țipete scurte, atunci când probabil nimerea un nod. La un moment dat, toate cinci au cântat odată, înălțând un recviem bârâit, agresiv, ca o rupere furioasă a lumii cu tot ce cuprindea ea. 

Sany a așteptat și a ascultat atent, încercând să își dea seama dacă oamenii se apropiau. A stat așa parcă o eternitate — sunetul se împrăștia înșelător printre copaci, zădărnicindu-i efortul.

— Dacă ai putea vorbi, i-a șoptit câinelui, tu sigur m-ai lămuri. 

Atunci au început trosnetele. Hoții au scos strigăte de neînțeles, avertizându-se între ei. "Cadeee!" Din ascunzătoarea lui, Sany a văzut pinii înalți clătinându-se amenințător în depărtare. Mișcări scurte, ezitante — apoi au părut să se hotărască, și-au  ales o direcție și într-acolo s-au aplecat, un pic, un pic, după care au cedat cu totul și s-au prăbușit cu trosnet uriaș, aparent toți cinci odată, toți în aceeași parte, doborâți ca sub tirul unui pluton de execuție. În cădere, au ras crengile pinilor din jur. Nici una nu era destul de zdravănă încât să le oprească prăbușirea. Lemnul a rupt lemn cu o sfâșiere ca de carne, de corp omenesc desfăcut în două, seva punând surdină despicării ca sângele. Bubuitul impactului cu solul acoperit de frunze, ace și mușchi a fost surd și greu, a zguduit din nou pădurea, stâncile, munții. Sany a simțit vibrația în tot corpul, așa cum stătea lungit pe burtă. Apoi noi chiote: victorioase, de data asta, de luptători care și-au răpus dușmanul de temut.

După aceea s-a lăsat din nou tăcerea. Lui Sany i-au mai răsunat o vreme trosnetele lemnoase în timpane, a mai simțit vibrațiile stingându-se în el… și a pătruns, în sfârșit, în acel cocon de liniște. I-a părut rău că n-a filmat căderea primilor giganți, pe de altă parte era convins că va avea ocazia din nou nu peste mult timp. Operațiunea abia începuse.

Așa că a așteptat. Și așteptarea lui s-a întins pe nesimțite până la ora amiezii, când soarele a ajuns în crucea cerului, chiar în mijlocul poienii la marginea căreia stătea el, luminând-o pieziș și ștergând cu totul umbrele copacilor.

În acest răstimp, hoții au lucrat fără ostenire, drujbele lor mușcând trunchiurile solide aproape de la rădăcină, slăbindu-le rezistența până ce nu se mai puteau ține în picioare și atunci pinii cădeau unii după alții, secerați ca spicele de grâu.

*

La prânz, hoții au făcut pauză. Au ieșit pe rând de la adăpostul pădurii ca să-și aștearnă masa la lumină. Lăsaseră drujbele în urmă și duceau cu ei doar pungile cu merinde, sacoșe de plastic, a observat Sany vigilent în continuare, purtând siglele marketurilor deschise de câtva timp în Sighet și împrejurimi. Au ales o buturugă groasă într-o margine de luminiș, au întins pe ea, în chip de față de masă, una dintre pungi și s-au așezat, istoviți, fără chef de vorbă, în jurul ei.

Atunci, Sany i-a putut vedea cel mai bine. Dintre toți, doar pe Laci îl recunoștea. În mod evident cel mai tânăr dintre ei, bărbatul venise îmbrăcat într-un trening albastru, iar în picioare purta bocanci grei, pe glezne. Peste părul lung trăsese un fes negru. Ochii îi erau ascunși în spatele unei perechi de ochelari cu lentile fumurii. Sany știa însă că, dacă i i-ar fi putut vedea, ar fi citit în ei dorința de-a le face pe plac celorlalți bărbați din grupul său. Cu siguranță, toată atitudinea lui Laci trăda încercarea de a-și linguși camarazii. Probabil așa credea el că trebuie să își arate recunoștința pentru că îl luaseră cu ei, că îl făceau părtaș la afacerea lor atât de bănoasă. Oare ce transformare suferise sufletul prietenului său, se întreba Sany, încât să ajungă să se înjosească atât de tare pentru un câștig ilegal, de care în urmă cu câțiva ani s-ar fi rușinat, ascunzându-se în gaură de șarpe numai la gândul că l-ar putea dobândi vreodată? Atât de puternică să fie vraja sub care îl aruncase Ildiko, femeia aceea fără căpătâi cu care împărțea casa, masa și mai ales patul? Ce forță trebuia să stăpânească o asemenea ființă ca să întoarcă la o sută optzeci de grade mintea și sufletul unui om în toată firea? Sany s-a gândit atunci, sigur că da, la poveștile pe care le spuneau bătrânele din sat (atunci când în satul lor mai erau încă femei bătrâne) despre știme și iele și alte asemenea făpturi drăcești, care, ziceau ele, nu o singură dată înrobiseră bărbații din zona lor, pe unii împingându-i chiar la sinucidere. Sany nu le crezuse niciodată — și nici acum nu voia să le creadă —, el era din altă generație, trăia alte vremuri și știa că lucruri aparent inexplicabile aveau întotdeauna o noimă, una rațională, odată ce aflai tot ce era de aflat despre împrejurările unei fapte sau a alteia. Acum însă, amorțit bine de atâta așteptare în totală nemișcare, după ce îl văzuse mai ales cu ochii lui pe Laci atât de transformat (nu neapărat de activitatea urâtă pe care ajunsese să o practice, ci mai mult de felul în care se comporta față de complicii săi), parcă își dorea ca bătrânele satului să aibă dreptate. *De dragul a ceea ce a fost, sper că așa este!* își spunea Sany în gând, urmărindu-i pe hoți de la doar câțiva metri depărtare.

Laci a fost cel care a renunțat la punga sa pentru a o face față de masă. Telefonul lui Sany a surprins asta foarte clar, deși imaginea era cam tremurată. Tot el a fost și cel care s-a așezat ultimul să mănânce, făcând-o doar după ce s-a asigurat că ceilalți aveau la îndemână tot ce le trebuia (inclusiv o sticlă mare de Cola în care Sany era convins că fostul lui prieten le adusese pălincă din cea mai bună), după ce le-a câștigat bunăvoința și s-a văzut invitat să ia loc. Iar în timpul mesei, Sany a băgat de seamă că tânărul nici nu s-a atins de carnea pe care tot el o adusese, numai pentru ca ceilalți să-și îndestuleze burțile; el s-a mulțumit să ciugulească puțină brânză și pâine, din care aduseseră toți. La urmă, Laci a strâns resturile și, când ceilalți s-au îndepărtat câțiva pași, a furat o dușcă de pălincă. Fără-ndoială, își dorea să nu fie văzut, astfel încât complicii să știe că doar lor li se cuvenea băutura, că, din respect, le-o lăsase toată numai lor. L-a văzut însă Sany și, în plus, i-a făcut mai multe poze, dintre care câteva cu zoom mare.

— Haide, bă Laci, odată! a strigat după el un mustăcios vînjos. Nu mai trage mâța de coadă, că mai avem mult de lucru.

Sany simțea și el apăsarea foamei. Dimineață se grăbise să iasă din casă. Nu mâncase nimic și nici nu se gândise să ia ceva cu el. Nu bănuise că hoții vor zăbovi atât de mult la furat. După știința lui, de obicei tăiau câteva lemne, câteva trunchiuri de căciulă, cam cât să umple o remorcă, după care spălau putina. Nu mai târziu de amiază, în orice caz. Acum însă părea că abia se încălziseră la furat. Mîncaseră bine și aveau puteri să o țină așa până la noapte. *Ce era diferit acum?* se întreba Sany, uitându-se în lungul luminișului: la distanță, mârâitul drujbelor reîncepuse și-n scurt timp avea să cadă din nou copac după copac. Ceva era în mod sigur diferit. Faptul că nu știa ce, pe lângă foamea care începea să îi roadă stomacul ca un șobolan, făcea ca pădurarul să nu mai aibă astâmpăr. S-a uitat la câinele de lângă el. Fürge adormise cu botul pe labe — sau doar se odihnea, pentru că imediat ce i-a simțit privirea a ridicat capul și i-a zis, parcă: *Ce-i? Mai stăm mult aici? Mi se face foame.* 

*Bine,* și-a zis Sany. *Hai că ne ajung pozele și filmările pe care le-am făcut deja. N-are rost să mai stăm, Fürge...*

*Poate încerci totuși să îi pui pe fugă*, a auzit atunci vocea lui Csabi baci, tatăl lui. *Ai mai făcut-o, Saniko. Vrei să-i lași să plece cu tot lemnul ăla? Să aibă impresia că nimic nu le poate ține calea? Arată-le că nu-i așa, Saniko. În definitiv, pușca e la tine.*

Tatăl lui avea dreptate. Sigur că da. Întotdeauna avea dreptate Csabi baci, fie-i țărâna ușoară. Saniko nici nu băgase de seamă cum, treptat, în ultimii ani, vocea bătrânului devenise în mintea lui propria sa voce.

— Hai sus, Fürge, i-a șoptit atunci cățelului, care s-a ridicat imediat, sprinten, spre deosebire de stăpânul său. Lui Sany îi înțepeniseră încheieturile și nu i-a fost ușor să se opintească în picioare. Dar a strâns din dinți, și-a întins spatele ca să își dezmorțească mușchii șalelor, după care s-a aplecat să ia arma dintre frunze. Mergem încet, a zis ca pentru sine. Hai!

L-a ajutat că taful s-a pus chiar atunci în mișcare. Sany uitase aproape cu totul de el. Sigur, de-acum avea de lucru. Cei cinci hoți doborâseră până la pauza de prânz destule trunchiuri. Acum trebuiau trase la drum liber și urcate în remorci. Bîrâitul de motor și trosnetul lemnelor călcate sub șenile, pe lângă larma drujbelor și a vocilor tot mai răstite, umpleau pădurea. Deodată, Sany s-a trezit că se simte ca la piață. Atenția cu care începuse să pășească spre centrul acțiunii nu-și mai avea rostul. Nici dacă Fürge s-ar fi apucat atunci să latre cu disperare n-ar fi însemnat nimic. Omul și animalul său credincios puteau înainta acum mai liberi, călcând pământul mai repede, însă o făceau totuși cumva pe furiș, Sany aplecat de spate, ducând pușca la nivelul genunchilor, și tot acolo, cu capul între umerii blănoși, cu dinții ușor dezgoliți, îl însoțea Fürge ca un fel de a doua armă.

Vedea deja mișcarea oamenilor printre copaci. A încetinit pasul. A mijit ochii, nevenindu-i să creadă. Erau cel puțin zece acum. Pe lângă echipa de tăietori a lui Laci apăruse, cine știe de unde și când, încă o echipă. Aceasta se ocupa de curățarea trunchiurilor de crengi și de legarea lor cu lanțuri groase de colții tafului. Lucrau disciplinat, fiecare știa bine ce are de făcut, era clar că n-o făceau pentru prima dată. Își arătau semne unii altora, aveau chiuituri speciale pentru fiecare nou pas al operațiunii.

*Poate ar fi mai bine să nu mă vadă,* și-a spus Sany. Erau pur și simplu prea mulți. Din câte știa el, niciodată nu fuseseră atâția. *E prea riscant, Saniko dragă*, a auzit glasul lui Csabi baci, din nou cu nimic diferit de propriul său glas. *Nu-ți pune capul cu ei. Dacă vrei, mai fă-le niște poze, mai filmează-i, da’ nu te lega de ei. Du-te acasă la Ilonuca ta, la Tomiți și la Eva. La ora asta sigur i-a adus Vera de la școală.*

A ajuns la vreo zece metri de locul unde se desfășura operațiunea. A lăsat arma jos. A mângâiat scurt câinele. A scos telefonul și l-a butonat rapid. A găsit aplicația foto. S-a aplecat într-o parte de după copacul care îl proteja și a început să pozeze. S-a străduit să îi surprindă pe toți cât mai bine. Mai târziu, acasă, voia să descarce imaginile pe calculator, să le poată mări și studia pe îndelete. Ceva îi spunea că nu doar Laci era o figură cunoscută acolo. Dacă mai găsea câteva, putea înțelege mai bine cât de serios intrase mafia lemnului în Șura Văii, câți localnici căzuseră în plasa fărădelegii. Bun, acum să facă și o filmare scurtă, o panoramă a locului, pentru a se înțelege mai bine modul în care cele două echipe acționau, cât de profesionist o făceau. A apăsat din nou pe ecranul telefonului și aparatul a început imediat să înregistreze. Așa, puțin, un minut, nu mai mult, de la stânga la dreapta, foarte bine, acum avea tot ce-i…

Fürge a scos un lătrat scurt. A urmat imediat lovitura la tâmplă și durerea. Fulgerătoare, incandescentă — apoi întunericul.

*

L-au trezit loviturile de pumn. Probabil că nici nu se opriseră. Poate doar cât să îl lege de copac. A văzut că nu poate ridica mâinile ca să își apere fața și așa s-a dumirit că era legat cu ele la spate, îmbrățișînd cumva nefiresc trunchiul unui puiet de pin. Erau mulți în jurul lui și Sany avea impresia că toți loveau deodată. Deși asta nu se putea. Cîți pumni aveau loc să îi lovească fața în același timp? Era plin de sânge, iar căciula lui verde cu pană semeață de fazan zăcea în iarbă. Clipind des pentru a îndepărta perdeaua roșie de peste ochi, Sany o vedea bine. În schimb nu-l vedea și nici nu-l auzea pe Fürge.

Bărbații se răsteau la el. Erau toți niște vlăjgani, unii mai bine făcuți chiar și decât el. Tineri, în plină putere, cu fețe abrutizate de furia lor animalică. Îi spuneau ceva și îl loveau. Păreau a fi întrebări, deși era clar că nu din cele la care așteptau vreun răspuns. În fundal, încă se auzeau drujbele.

După un timp greu de estimat, bătaia a încetat. S-a lăsat liniștea. Bărbații s-au tras în spate. Făceau loc cuiva. Atunci, Sany a văzut apropiindu-se o siluetă. Pășea greu și ținea în mână un obiect lung. Când s-a apropiat destul, a văzut că era vorba de pușca sa. Arma lui cea veche, cu gloanțe vechi, care probabil că nici nu se mai aprindeau. În urma individului veneau alți câțiva. Aceștia duceau și ei ceva în mână și, pentru o clipă, Sany a crezut că aveau tot arme cu țeavă lungă. Erau însă drujbe. Când primul dintre ei a ajuns chiar în fața sa, privirea pădurarului s-a fixat asupra celui pe care îl vedea peste umărul drept al tipului înarmat. Era Laci. Laci cu drujba în mână, asudat de la prea mult efort, încă gâfâind. Sany s-a agățat cu ochii de el. De când își revenise în simțiri, nimic nu mai era clar în mintea sa — pusese stăpânire pe el un soi de agitație tulbure, își simțea gândurile amețite, străine de tot ce era real. Acum însă, deodată, ceva ieșea în față, se desprindea cât de cât din negura care îi umplea capul, și era vorba de speranța pe care chipul lui Laci o trezea. *Scapă-mă*, voia să-i spună. *Numai tu mă poți scăpa acum.*

Bărbatul cu arma, poate cel mai în vîrstă dintre hoți, poate șeful lor, oricum alb la păr și sur în barbă, i-a lipit țeava puștii de gât.

— Azi ai avut ghinion, i-a suflat drept în față. Vorbe cu miros de carne și pălincă bună. Nu puteai să-ți vezi de treaba ta?

Sany era convins că Laci va interveni. Îi va spune omului cu arma să îl cruțe, că garantează el pentru tăcerea lui, îl știe de când erau mici. Era convins, deși privirea vechiului său prieten îi spunea altceva.

— Uite cum ne dai de lucru în plus, a mai zis șeful hoților și a apăsat pe trăgaci.

Arma îmbătrânită și neîngrijită și-a făcut datoria. Mecanismul ei a funcționat, pârghiile s-au pus în mișcare și capsa glonțului a fost lovită. Vechi și el, glonțul a pornit totuși pe țeavă și, imediat după ce a ieșit, s-a înfipt în gâtul deja plin de sânge al pădurarului, l-a străbătut, a ieșit, s-a înfipt în puietul din spate, pe care l-a retezat și l-a făcut să se culce pe o parte, după care și-a văzut mai departe de drum, pierzându-se în inima pădurii.

— Săpați o groapă și puneți-l în ea împreună cu potaia aia, a ordonat ucigașul.

Dar nu a mai fost nevoie să se ostenească nimeni cu săpatul. Laci a avut o idee și s-a bucurat să le-o poată împărtăși tuturor. Să smulgă din pământ o rădăcină de pin mai groasă, așa cum auzise el că fac alții, trăgând-o cu taful, să pună omul și câinele în locul ei, după care s-o împingă înapoi deasupra lor.

— Mă băiete, mă! i-a zis ucigașul, surâzând. Tu nu ești prost deloc, mă.

L-a bătut a laudă pe umăr, trecând pe lângă el, și Laci s-a simțit în sfârșit acceptat de noii săi prieteni.