În viața de cuplu a fiecărui om pot exista suișuri, coborâșuri, perioade de ceartă și calm. Pot exista discuții în contradictoriu și momente când îți dorești să părăsești respectiva persoană, sau momente când totul este lapte și miere și poți spune că ai găsit iubirea vieții și nimic nu vă poate despărți. Aceste premise au dat naștere la numeroase cărți, filme, tablouri etc. Arta, în general, abundă de astfel de teme, însă diferența dintre ele stă tocmai în perspectiva de a vedea și analiza aceste lucruri. Asta se întâmplă și în Monștri, pelicula lui Marius Olteanu, care reușește să foreze zbuciumul interior al unor personaje, aflate într-o relație de cuplu ce efectiv nu funcționează, bazându-se doar pe o iluzie de bine, sau, altfel spus, pe o iubire de fațadă. Înainte de a discuta despre poveste și despre jocul actorilor, vreau să subliniez un aspect important: filmul nu este deloc static, spectatorul fiind mereu transportat dintr-o parte în alta a orașului, mereu cineva se mișcă în cadru sau circulă undeva. Puține sunt scenele în care efectiv se stă, iar, când acestea au loc, te gândești automat ce se va întâmpla după, ce urmează, unde se vor intersecta personajele?

Încă din primele secunde observăm vagoanele de tren, sosite în Gara de Nord, zumzetul oamenilor care coboară din ele, întâlnirile, revederile din gară, pentru ca după câteva zeci de secunde, după ce camera a tranzitat toate vagoanele CFR, să o descoperim pe Dana (Judith State), stând cu spatele - nu pe peronul la care se află garate vagoanele, ci pe cel din fața noastră, unde nu se află niciun tren. Garnitura feroviară este un loc comun, un loc în care eu și tu împărțim același spațiu un timp limitat, un loc al grupului. Peronul gării este locul despărțirilor și al revederilor, locul unde există dramă, fericire, suferință și, în general, un cumul de emoții. Personajul nostru feminin nu face parte din niciunul din ele, aceasta stând pe un peron unde nu este niciun tren, unde nu este niciun om, ca și cum societatea pe care ea și-o dorește nu ar primi-o în sânul ei. Suferința pe care o simte se vede pe ecran în următoarele secvențe când izbucnește în plâns în toaleta gării, locul cel mai sinistru am putea spune – la acest nivel emoțional se află nemulțumirea ei. Șoferul de taxi care o preia de la gară, interpretat de Alexandru Potocean, reușește, totuși, să inițieze o legătură emoțională cu ea, am putea spune mult mai solidă și reală decât o avea aceasta cu soțul ei, pe care îl vom descoperi mai târziu. Șoferul de taxi este omul rece, lipsit de emoții care prestează o muncă ce nu-i face plăcere, pentru a-și câștiga existența, iar răceala lui se întrepătrunde cu răceală Danei. Surpriza cea mare este atunci când ea își dorește să rămână cu el o noapte întreagă, plătindu-i astfel deranjul cu 500 de lei. La nivel psihologic, Dana cumpără o persoană să stea cu ea, însă nu în sensul vulgar al lucrurilor, ci în sensul de a primi atât cât se poate, prezența completă a unui om care să i se dedice emoțional pe tot parcursul nopții.

Ne mutăm perspectiva asupra lui Arthur (Cristian Popa), soțul Danei, care, în timpul cât Dana se plimba cu taximetristul prin București, își consuma o așa-zisă partidă amoroasă cu Alex (Șerban Pavlu), încercând să se regăsească pe sine, să vadă cu adevărat cine este.

Înainte însă de a ajunge la Alex, Arthur face o oprire extrem de interesantă și simbolică, din punctul de vedere al psihologiei de personaj, urcându-se pe podul de la Grivița, unde stă și privește către liniile de tren. Filmat în amorsă, observăm cum un tren vine către el, claxonează, și trece rapid pe sub pod. Urletul trenului de sub el este, de fapt, urletul interior al lui Arthur, strigătul pe care nimeni nu-l aude, nici măcar soția lui. Dacă Dana plângea în toaleta gării, el, fiind bărbat, nu poate să își exprime astfel emoția. Așadar, și-o înfruntă mult mai violent și mai dur. În film pare un personaj plăpând, liniștit, însă ușor-ușor aflăm că duce o viață dublă, nefiind ferm convins nici măcar de propria sa sexualitate. Cristian Popa reușește să se integreze în rol natural, iar conexiunea sa pe ecran cu Judith se vede că a fost una și muncită, dar și simțită. În ipostazele lor de cuplu se simte o chimie, dar am putea-o numi chimia resemnării, pentru că ambele personaje se aflau în pragul despărțirii după o relație de aproape un deceniu. Este extrem de greu în realitate să joci cu viața ta un dublu rol, cu atât mai mult pe marele ecran, însă se pare că actorului i-a ieșit perfect această dualitate. Și, ca să subliniem mai bine acest lucru, vreau să ne îndreptăm atenția către scena din finalul peliculei.

Așadar, îi vedem pe cei doi, stând pe scările podului din Grivița, unde circulă mereu trenuri și unde acestea se formează și se decuplează. În locul unde trenurile se destramă, și relația lor are parte de aceeași soartă. Nimic nu o mai poate ține legată. Vagoanele vieții nu mai pot sta împreună, nu le mai susține nimic, ducând astfel la o deraiere iminentă. Replicile "tu de ce ai stat cu mine? Dar tu de ce ai stat cu mine? De ce stai?", marchează încheierea filmului, un final în care cei doi nu își oferă niciun răspuns. Este o întrebare la care ei nu-și pot răspunde, cu atât mai puțin societatea. Există în film un cuplu format din acei vecini de bloc enervanți, care au un copil și pe care, în noaptea în care stă cu taximetristul, Dana îi conduce la Polizu (femeia urma să nască). Vecinii, așa cum sunt ei, au reușit să-și fructifice relația având un copil, însă Dana și Arthur nu, pentru că așa cum afirmă și ea nu-i poate oferi decât frică și nesiguranță. Două entități parentale nesigure nu pot oferi o viață fericită unui copil. 

Monștri a avut o campanie de marketing extrem de interesantă, afișul filmului fiind pus pe cinematografele în ruină din București cu mesajul "Aici ați fi putut vedea Monștri din 27 septembrie". În contextul unei crize a sălilor de cinematograf, această inițiativă sper să fi atras atenției asupra a ceea ce se întâmplă cu sălile noastre.

Monștri este o producție We are basca, Parada Film, cu sprijinul Centrului National al Cinematografiei, în colaborare cu Societatea Romana de Televiziune. La ediția din 2020 a Premiilor Gopo, pelicula este nominalizată la categoriile: cel mai bun film de lungmetraj, cea mai bună regie, cea mai bună actriță într-un rol principal, cel mai bun actor într-un rol secundar, cel mai bun scenariu, cea mai bună imagine, cele mai bune costume și cel mai bun film de debut.