Luni seara spre marți dimineața s-a desfășurat ediția 2020 a Galei UNITER, un eveniment care ar trebui să reunească întreaga comunitate teatrală din România în jurul premiilor anuale ale breslei. Anul acesta, din cauza pandemiei, gala a fost devansată, având loc tot la Craiova, așa cum era programată, dar nu în luna mai, ci în septembrie. Plasată în ziua echinocțiului de toamnă, gala ar fi trebuit să beneficieze, sub auspicii astrale și (cvasi)regale de un echilibru cert. În următoarele rânduri voi puncta câteva aspecte ale experienței prezenței la această gală, mai ales că pentru mine a fost o premieră, pe cele anterioare privindu-le, de obicei parțial, din confortul îmbietor al canapelei.

1. A fost o Gală a aniversărilor: 170 de ani de la înființarea Teatrului Național din Craiova (răsplătit cu Premiul Președintelui UNITER și decorat de Administrația Prezidențială), 30 de ani de la înființarea UNITER, 80 de ani împliniți de directorul care i-a adus faima internațională și cel care a inițiat și organizat Festivalul Internațional Shakespeare, Emil Boroghină (premiat și domnia-sa pentru activitatea extraordinară de manager și împătimit al teatrului), și tot 80 de ani ar fi împlinit în chiar ziua galei, 25 septembrie, unul dintre actorii emblematici ai Naționalului craiovean, Ilie Gheorghe.

2. Și pentru că tot am pomenit câteva dintre numele care au contribuit la punerea TNC pe harta marilor teatre europene, ca să folosesc un clișeu care aici chiar are un sens deplin, mi-aș fi dorit să-l văd pe scenă pe regizorul Silviu Purcărete, cel cu care a început aventura internațională și care, probabil, a și rămas cel mai important creator de teatru care s-a manifestat pe scena craioveană. Deși numele său a fost invocat de câteva ori, eu personal i-am simțit lipsa de pe acea scenă.

3. De asemenea, a fost o Gală plină de inedit: contextul pandemic, în care distanțarea fizică și prezența măștilor în public a conferit un aer straniu, observat și de unul dintre premiați, pentru prima dată desfășurată la Craiova, pentru prima dată în aer liber, într-un teatru de vară amenajat feeric. Pentru prima dată un premiat (Eugen Jebeleanu, "cea mai bună regie") și-a asumat deschis homosexualitatea și și-a declarat atașamentul pentru partenerul său. Într-o altă țară, în care a fi gay nu mai reprezintă nicio problemă, faptul ar fi trecut neobservat, dar într-o țară în care de curând a trebuit să ne exprimăm pe o nonproblemă privind familia tradițională, acest lucru pare culmea progresismului. 

4. Inedită a fost și acordarea Premiului British Council, "pentru promovarea și susținerea incluziunii sociale și încurajarea implicării civice", companiei de teatru rom, Giuvlipen, care și-a asumat de la început și o dominantă feministă. Și aceasta reprezintă un pas firesc spre un peisaj cât mai incluziv și este, din nou, o problemă de normalitate, ca și cererea, absolut legitimă, a companiei de a fi creat un "teatru de stat rom", așa cum există cel german, maghiar sau evreiesc...

1. Cel mai bun spectacol a fost desemnat Chirița în concert, un spectacol-concert inedit și spumos, marcă înregistrată Ada Milea. Glumind puțin, putem spune că este o alegere reprezentativă: un spectacol creat de ardeleni, jucat la Cluj, după o piesă a unor moldoveni (V. Alecsandri și Matei Millo), premiat de bucureșteni pe o scenă craioveană...

2. Printre premiile acordate (a căror justețe nu o pot cântări, deoarece nu am avut posibilitatea să văd majoritatea producțiilor aduse în discuție), m-au bucurat, desigur, cele obținute de Teatrul pentru Copii și Tineret "Colibri", care organizează la Craiova deja celebrul festival internațional Puppets Ocuppy Street, respectiv premiul special pentru machiaj de scenă, acordat Minelei Popa, m-au emoționat, ca întotdeauna, premiile pentru întreaga activitate, obținute anul acesta de actorii Rodica Mandache și Mircea Rusu, de regizorul Dragoș Galgoțiu, de scenograful Constantin Ciobotariu și de criticul Mya Liontescu, deoarece în spatele tuturor se află decenii de dedicare, perseverență și profesionalism în fața cărora nu poți să nu te înclini, și m-au făcut extrem de interesat de piesele în care joacă premiile obținute de actori: Familia Addams, o producție aproape integrală marca Răzvan Mazilu, la Teatrul Excelsior, Furtuna, de W. Shakespeare, în regia lui Tompa Gábor, la Teatrul Național Cluj-Napoca, Dansul Delhi, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Iași etc.

3. Gala a avut și momente mai puțin inspirate: Marcel Iureș, care rămâne unul dintre actorii mei preferați, spunând nonșalant că nu le cunoaște pe niciuna dintre "fetele astea", referindu-se la actrițele nominalizate pentru Premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar în timp ce acorda acest premiu, afirmație care a trezit rumoare și comentarii deloc favorabile. Nu știu care e sursa acestei ignoranțe – dacă e vina celui care a înmânat premiul, a juriului, a sistemului teatral care, cu mici excepții și preferințe, pare a se împărți între București și ceilalți, cert este că a fost un moment care mai degrabă ar trebui să dea de gândit și să genereze reflecție, decât să incrimineze o persoană, lucru facil și care nu duce la niciun rezultat. Un alt moment dificil l-a constituit evacuarea din scenă (e adevărat că după vreo 10 minute de discurs ușor incoerent la ora 1 noaptea) a premiantei pentru întreaga activitate dedicată editării de carte de teatru, doamna Viorica-Rozalia Matei, dar care merita ceva mai multă considerație și răbdare chiar și pentru faptul că, la cei 88 de ani ai săi, nu numai că a ținut să fie prezentă la Gală, dar a rezistat și până la acea oră târzie din noapte. Și mai neinspirat decât a introduce muzică și următorul film de prezentare peste cuvintele sale a fost, probabil, plasarea acestui premiu spre sfârșitul Galei, când se acumulase deja multă oboseală și nerăbdare pentru a afla spectacolul câștigător. Sunt convins că dacă premiul acesta ar fi fost acordat în prima parte a Galei, lucrurile ar fi evoluat altfel și nu ar fi fost necesară o intervenție care mi s-a părut deplasată, oricâte circumstanțe atenuante am încerca să-i acordăm.

4. Ca și cu alte ocazii, o concluzie mi se pare că se desprinde de la sine: nu mai invitați politicieni (fie ei și guvernanți, de orice culoare s-ar nimeri) să se exprime la evenimente culturale! Până să avem un Obama sau un Macron, capabili să articuleze un discurs inteligent și adecvat contextului, nu-i mai supuneți chinului de a se desfășura în toată splendoarea lor ineptă! Rezultă, cel mult, un moment ridicol sau unul jenant, în cel mai bun caz unul plicticos-agramat, asta dacă nu cumva face parte dintr-o strategie a organizatorilor de a asigura și reprize de stand-up comedy involuntar.