Anglofonii de pretutindeni au aflat că, la începutul lunii octombrie, atacantul clubului Manchester United, Marcus Rashford, și-a descoperit numele pe așa-numita honours list a reginei, fiind desemnat MBE (Member of the British Empire). Distincția este, fără îndoială, meritată: ca activist social, Rashford a pledat ca peste un milion de copii proveniți din familii vulnerabile de pe tot cuprinsul regatului să continue să primească, pe perioada vacanței de vară, masa gratuită pe care, inițial, guvernul o oferea în timpul semestrului școlar. Campania declanșată de acesta i-a sensibilizat chiar și pe politicienii conservatori aflați la putere, așa încât aceștia, din oportunism sau din rușine bine mimată, au votat prelungirea programului de asistență publică.

Trec peste gestul de infinită condescendență pe care-l trădează conferirea unei distincții de către o aristocrată albă unui plebeu de culoare, ca și cum frumusețea morală a ultimului ar trebui validată de un establishment ipocrit și prăfuit, și mă opresc doar la titulatura decorației: Membru al Imperiului Britanic. Alături de CBE (Commander of the British Empire sau Comandant al Imperiului Britanic) și de OBE (Officer of the British Empire sau Ofițer al Imperiului Britanic), această medalie completează triada infamă a distincțiilor care par fantomele unui Crăciun trecut. Imperiul Britanic, cultivat de susținut de aristocrați aroganți precum Lugard, Rhodes sau Curzon, a fost una dintre cele mai revoltătoare construcții politico-economice din lumea modernă, iar el își cultivă mecanica existenței ca un surogat zombie, sub denumirea, aparent inofensivă, de Commonwealth (termen politic brevetat în secolul al XVI-lea și făcut celebru, o sută de ani mai târziu, de dictatura lui Cromwell). Astfel, după ce au scos în afara legii sclavia la începutul secolului al XIX-lea, grație eforturilor lui William Wilberforce, politicienii insulari i-au perpetuat, într-un mod pervers, post-existența grație sistemului mai întâi imperial, apoi cripto-imperial, în care coloniile și dominioanele au continuat să funcționeze ca piețe de materie primă și ca furnizoare de mână de lucru ieftină pentru metropolă. A menține în titulatura decorațiilor regale sintagme care trimit la acest trecut rușinos demonstrează fie miopie intelectuală, fie, mai grav, nepăsare crasă față de suferința unor populații întregi de culoare, care s-au văzut reduse la statutul de coolies exotici pentru piața londoneză.

În plus, este momentul ca această honours list să înceteze să existe, fiindcă medaliile sunt conferite de o persoană așezată pe tron de hazardul genetic, nu de vreun merit sau de vreo abilitate personală. Iar revizuirile ar putea continua cu titulaturile controversate ale unor instituții de învățământ superior, precum Imperial College din Londra, care, în secolul al XXI-lea, categoric nu se mai poate numi astfel. De pildă, după cel de-al doilea război mondial, universitățile de elită ale Japoniei, teikoku daigaku (Tokyo, Tohoku, Kyoto, etc.), nu s-au mai putut chema așa din motive evidente: imperialismul era una dintre cauzele războaielor mondiale. Lecția aceasta, a umilinței, fie ea și impusă din exterior, trebuie să fie cât mai curând deprinsă și de bravii urmași ai celor care, ca niște masoni ai geopoliticii, și-au permis să traseze cu rigla și compasul conturul majorității țărilor din Asia sau din Africa și apoi să afirme că așa este bine.