Revista Opt motive împlinește aproape un an. La finalul lui 2019, când am început să scriu și să trimit texte pentru ceea ce avea să devină un editorial, cu toate plusurile și minusurile pe care le implică, totuși, constanța publicistică, nu mi-aș fi imaginat niciodată cum avea să arate anul 2020. Încheiam rândurile inaugurale ale rubricii astfel:

"De cele mai multe ori însă, proiectarea soluției în câmpul posibilului este singura opțiune înțeleaptă pe care ne-o oferă un timp ca al nostru, prea des amenințat de fundamentalism religios și de războaie în numele credinței". 

Trăim, iată, un război sui generis în numele credinței, dar unul ale cărui contururi nu puteau fi intuite nici măcar cu câteva luni în urmă. Actuala pandemie de COVID-19 implică acest conflict insidios între grupuri de populație animate de credințe și de convingeri diferite, dar periculoase prin consecințele juxtapunerii. 

Ea a expus, din păcate, o falie uriașă, ivită între oamenii raționali, care înțeleg realitatea virusului, și cei iraționali, adepți ai variilor teorii ale conspirației, care refuză să admită nu numai adevărul tragic al bolii, ci și eficacitatea vaccinării. Astfel, lupta împotriva noului coronavirus nu poate fi câștigată și răspândirea bolii nu poate fi stopată decât dacă minimum două treimi din populație acceptă imunizarea oferită de vaccin. Cu alte cuvinte, dacă nu vom fi dispuși să ne vaccinăm în proporție covârșitoare, actualul coșmar al izolării forțate și al restricțiilor nu se va sfârși prea curând.

Iar revista Opt motive, autentică, plină de forță estetică și independentă ideologic (deci susținută exclusiv de entuziasmul colaboratorilor), materializează, cumva, speranța fiecărui scriitor, ca spectator angajat al jocului social, în capacitatea de discernământ a publicului larg de a accepta mai binele în numele a ceva mai important și mai aducător de liniște decât binele propriu, anume binele colectiv.

Colaborarea la o revistă traduce, așadar, armonizarea mișcărilor care animă însăși textura societății civile: cu toții jucăm un rol, fie el semnificativ sau modest, și, dacă refuzăm să ni-l asumăm, pierdem în chip irecuperabil chiar fundamentul nostru de ființă inter-relațională, după cum ni s-a rafinat eticheta aristotelică originară, aceea de zoon politikon. O viață netrăită în slujba celorlalți (la nivel estetic, social, politic sau economic) este o viață irosită.