Casa lui, casa soră-sii, gardul de ulucă și curtea mică, slab luminată de becul de pe stâlpul de la drum și un câine venind din întuneric, mârâind, rânjindu-și colții, lătrându-ne. Pe mine mă latră, de fapt, o corcitură bălțată cu negru și alb, foarte îndârjită, care nu s-ar sfii să mă muște. Mă salvează Aurel, strigând : Bibanu ! Cuminte, Bibanu ! Bibanu  se cumințește, când deja îl vedeam înfigându-și colții în fusta mea, ca să tragă de ea, până m-ar lăsa în chiloți, cum mi s-a întâmplat într-o seară, în drumul spre casă, pe coclaurii centurii Otopenilor. Aici suntem în periferie și la țară, unde se retrag haite de câini sălbăticiți, mulți dintre ei castrați de primărie, ceea ce se pare că le-a atrofiat instinctul care făcea din ei niște buni prieteni ai omului. Mama m-a sfătuit să am un băț la mine când trec pe porțiunea aceea de centură de jumătate de kilometru. Am un băț pe care îl țin ascuns într-o tufă și-mi este într-adevăr de folos. Și când aș mai veni în Odăi va trebui să iau bățul să mă apăr de câini…

Casa-i joasă, pare un hangar îngust, lungindu-se spre fundul curții pierdut în întuneric. La geamul camerei din față, se vede pâlpâind un televizor. Nu s-au culcat, spune Aurel. Intrăm fără să bată la ușă, ceea ce nu pare să-i deranjeze pe soră-sa și cumnatu-său, lungiți în pat sub un cearșaf, în semiîntuneric și în pâlpâiala televizorului. O telenovelă turcească și sora lui Aurel sărind sprintenă din pat, ne întâmpină într-o pereche de bikini minusculi, pe care în primul moment nu i-am văzut, am crezut că-i chiar goală, și un tricou scurt și strâmt, mulat pe țâțișoarele obraznice și lăsându-i la vedere burta. Bucuroasă din cale-afară să mă vadă ; o femeiușcă micuță, la vreo treizeci de ani, cu o carismă erotică ce pare să-i amplifice bucuria, interesul, curiozitatea, mai ales, pe care i le trezesc făptura mea. Îmi dă roată, târcoale, evaluându-mă avidă, amețindu-mă, pe mine mă cheamă Mihaela. Tu? Florența, da, bărbatu-său mormăie ceva în pat. Parcă s-ar prezenta și el, nu, nu se prezintă. E mahmur, mormăiala lui devine un strigăt răgușit, ivit parcă din străfundul unui coșmar : dezlegați câinele, că umblă hoții pă șușea și intră în curți după prădăciuni ! L-am dezegat, Chirilene ! face Aurel pe un ton vehement, aidoma celui folosit cu câinele, mai devreme. Chirileanu are o reacție asemănătoare Bibanului: se liniștește, începe să sforăie. 

Aurel s-a așezat pe singurul scaun din camera, în timp ce soră-sa mă iscodește, ținându-mă în picioare. S-ar părea că-i obiceiul casei, să ții musafirii în picioare, ca să-ți exhibi bucuria de a-i vedea. Privirea ochilor ei mici și negri cercetează și iscodește. Ești din oraș, Florența ? N-a precizat care oraș, mă rog, sunt din oraș, spun, din Otopeni. Se pare că asta a făcut-o să se holbeze și mai tare la mine, ca la o jucărie primită în dar, după ce multă vreme i s-a promis și și-a dorit din tot sufletul, iar acum e nerăbdătoare să descopere cum funcționează jucăria, femeia adusă de frate-său. Eram, probabil, mult așteptata cumnată, soție, mamă… Eram sau nu eram. Mă gândeam la lucruri de care nu-mi păsa, în definitiv, prea tare, în acel moment. Mă gândeam, pur și simplu, ca să-mi umplu creierul cu ceva ; creierul meu prea relaxat, după ce-l scutisem de cursuri și de munca de la redacție, așa încât îi dădeam să rumege nimicuri de genul ăsta, ce impresie aș fi făcut familiei lui Aurel, ce șanse aș avea să mă integrez… Ba bine că nu, mai important decât toate astea era că ajunsesem acolo, în casă, și cât de curând aveam să ajung în intimitatea camerei și patului iubitului meu Aurel. 

Lucrezi ? Mă întrebă Mihaela. Unde lucrezi ? Și Aurel, las-o, Mihaela. Suntem obosiți, mergem să ne culcăm. Mai e și mâine zi să vorbim, la care soră-sa i-o retează pe un ton mustind de isterie, de nevastă rea, că-i obosit nu din alte pricini, ci pentru că iar a turnat în el mizerie d-aia de genocid. Puți a boască de la o poștă. Nu-i așa c-a băut, Florența ? 

N-am găsit cu cale să-l pârăsc pe frate-său c-a băut, să-i spun eventual că am băut și eu cu el. Nici să mint n-aș fi avut cum, fiindcă se pare că puțeam amândoi a boască. N-ar fi dat bine să intru în casa lor cu o minciună atât de străvezie, așa încât m-am grăbit să-i răspund, în schimb, cât am putut de cald-cordial, la întrebarea pe care mi-o pusese mai înainte. I-am spus că lucrez într-o tipografie. Tot o minciună, necesară, la o adică. Ar fi sunat aiurea să-i spun că lucrez într-o redacție, că scriu cronici de meciuri de fotbal și comentarii de etape de campionat, interviuri cu fotbaliști și antrenori și patroni de cluburi… Aș fi părut că mă dau mare în fața lor. Între ei, păreau să mocnească niște diferende sau conflicte pe care prezența mea le ținea să nu explodeze. Aurel îi aruncă soră-sii o privire înveninată, care o făcu să renunțe să insiste să afle de la mine că a băut. El vroia să ne retragem la culcare, dar ea stăruia încă să ne țină în loc, scotocind prin șifonier după niște așternuturi, redevenită afabilă-grijulie: stați, stați, mai stați puțin. Nu puteți să dormiți în așternuturile alea, Aurele, neschimbate de-o lună. O aduci pe fată prima oară pe la noi, ca să ne facem de baftă, să zică că suntem niște împuțiți… Niște olteni împuțiți ! o apostrofă Aurel, cu un cinism strepezit, pe care ea nu i-l luă în seamă. Un pic de obraz, frățioare, ce naiba ! Și să mâncați, să nu ții fata nemâncată. Vezi că am făcut o cratiță de varză călită cu ciolan afumat și jumeri prin ea, o bunătate. A mâncat copiii, da’ a mai rămas și pentru voi. Vezi în frigider, să vin cu voi să vă pun la încălzit? Nu, nu-i nevoie, surioară, nu te deranja, ne descurcăm... 

Ia-ți labele de pe  mine, vierme! se auzi atunci strigând Chirileanu, din străfundul coșmarului său. Te spintec, vierme! Te tai, te fac tocăniță! Nevastă-sa îi lipi o palmă plescăită peste umăr. Taci, năpârcă alcoolistă! Mare mirare că palma aceea nu-l trezi, ci doar îl făcu să se vaiete în somn, să schelălăie ca un câine bătut: nu mă bate, nu mă bate, nu mă bate...

Pe Aurel părea să-l plictisească, să-l întristeze, mai degrabă, spectacolul ăsta, care mie, una, îmi capta interesul. Îmi făcu semn, smucind din cap, s-o luăm din loc. Să mergem, așadar, la treburile noastre, pe care le așteptam cu sufletul la gură, din momentul când l-am reîntâlnit la volanul lui 643. Dacă nu cumva le așteptam de șase ani și jumătate, de când începuse să mă urmărească și dispăruse, iar iubirea mă îndemnase, pasămite, să-i rămân fidelă atâta vreme, atâta amar de vreme... În fine, în fine, mult a fost și n-a mai rămas mare lucru. Să mergem, domnilor, zise vicontele... Gândurile îmi deveniseră incoerente de emoție, aiurând cu replici și imagini din romane și filme. Să mergem, să mergem, iubirea mea. El înainte cu așternuturile în brațe, ducând parcă șeaua calului cu care se va duce la luptă să-și dezrobească neamul și să-și salveze iubita, și eu, urmându-l, precum un scutier credincios, prin camerele palatului său, dând din una în alta, unele mai scurte, altele mai lungi, unele cufundate în întuneric, altele colcăind de niște lumini livide prelingându-se pe ferestre.

Am făcut un popas în camera unde dormeau copiii. Aurel mi-i arătă chicotind drăgăstos: uite-i, puișorii noștri. Îi distingeam destul de greu, ghemuiți câteșitrei pe o dormeză, cu un pled răpănos îngrămădit la picioare, pe care Aurel îl trase peste ei și-l aranjă, învelindu-i, precum o mamă iubitoare.

Uite, ăla mic e Gabriel al meu. Nu-i așa că-i frumos? Chiar nu-i vedeam fața în penumbra cu miros de haine vechi și, oricum, mi-ar fi venit peste mână să-i gâdil orgoliul patern, cum îmi sugera, să cad pe spate de frumusețea lui fiu-su. Tăceam, dar nu făceam bine. Aurel îl trezi pe fiu-su, îl ridică în picioare, susținându-l de subțiori, și copilul începu să se smiorcăie că fusese trezit. Nu mai chinui copilul, Aurelule... Ba uite că începe să se bucure când își dă seama că-l are-n față pe taică-său. Iar când acesta scoate din buzunar două eugenii din cele de care mi-a cumpărat la bodegă, pare de-a dreptul fericit. 

Ea e Florența, Gabriel, ți-a adus eugenii. Spune-i lui Florența câți ani ai. Mi-a spus că are patru ani cu o voce mică, peltică, în timp ce-l mângâiam pe cap și pe obraz, minunându-mă cât de frumos este. Avea o figură de cintezoi brunețel, cu năsucul în vânt și părul negru scurt și aspru. Nu semăna cu taică-său deloc. Abia mă abțineam să nu-i iau eugeniile din mână, de foame ce-mi era. Numai bine că Aurel l-a pus să se culce la loc, strângând eugeniile la piept, și ne-am dus la bucătărie. În sfârșit, vom mânca. Varza lor călită cu ciolan de porc afumat și jumări. Am mâncat două farfurii pline, cu o bucată de mămăligă rece și un ardei iute. Îl lăudasem pe fiu-său că-i frumos, și uite că venise rândul soră-sii s-o laud ce bine gătește. Îmi spune că am să văd, el gătește mai bine decât soră-sa. Oh, Aurele, abia aștept să mănânc ce o să-mi gătești tu. Acum cred că ar trebui să mergem la culcare. Mi s-a făcut somn, Aurelule.

Nu se grăbea, însă, câtuși de puțin, la culcare. În frigider era o sticlă de plastic de un litru și jumătate de vin roșu de masă Dealu Mare, goală de trei degete. Asta-i a noastră, Florențo. Văd că au băut din ea, dar nu contează. Îi iert, de data asta. Unul din cele mai ieftine vinuri, probabil, de o proveniență la fel de dubioasă, ca genocidul ăla de la bodegă, din care băusem, totuși, o sută de grame, de foame. Sunt rea de foame, asta e, foamea mă îndeamnă să bag în mine tot felul de porcării. Acum eram sătulă, însă. Nu te supăra, Aurelule, dar eu nu mai pot să beau. Rachiul ăla de zarzăre nu mi-a picat prea bine. De zarzăne, dragă, mă corectă, șugubăț. Nu-i problemă, dacă  nu mai poți. O voi dovedi singur. 

L-am vegheat, răbdătoare, cât a băut de unul singur toată sticla. N-arătam, totuși, îndeajuns de răbdătoare, de vreme ce simți nevoia să se justifice: trebuie să sărbătorim revederea noastră, Florențo, nu crezi? Am încuviințat, și el purcese să-mi povestească aceleași lucruri pe care mi le povestise în autobuz, problemele lui și ce va face ca să le rezolve. De astă dată n-am auzit nimic, până în momentul când a spus: să mergem la culcare.

În sfârșit, a dat Domnul! Camera lui e ultima din cele șase sau șapte prin care am trecut. Se pare că nu poți ajunge aici, decât defilând prin tot teritoriul... Ba bine că nu: Aurel a vrut să-și facă cheful de a mă plimba prin toată casa. Acum, îmi arată o ușiță scundă, la care trebuie să te apleci ca să ieși în curte, o fâșie lată de trei metri, prelungindu-se pe lângă zidul jos din calupi de BCA al casei-vagon. În fundul curții, la vreo zece metri de ușiță, este privata, o gheretă de scânduri acoperită cu carton gudronat. Acolo-i baia, Florențo, s-a ars becul, instalația s-a bulit, de fapt, dar am să-ți dau o lanternă... Nu știu de ce, am tendința să-i disting în glas o nuanță cinic-ironică: asta-i baia, da, dacă-ți convine, bine, dacă nu, iarăși bine. L-am întrebat dacă avem și unde să ne spălăm și a râs, preluând-o pe soră-sa: avem, că doar nu suntem niște împuțiți. Ne putem spăla cu apă din găleată, în lighean. Apă adusă de la cișmeaua din stradă. Există de ani mulți apă curentă în Odăi, da’ sor-mea și cumantă-miu nu se-nvredniciră să-și tragă. Așteaptă să le trag io. Îmi mai spuse că ușița asta care dă în curte el a făcut-o, ca să aibă intrare și ieșire separată când se duce la closet, când vine și se duce la serviciu sau cumpărături. Are chei pe cele două uși din camera lui. Îmi arătă răsucind cheile în broaște. Încui, descui, cât stau aici, îmi aparține. Am înțeles, Aurelule. Sor-mea și cumnată-miu n-au nicio greață să se vânture prin toate camerele când au nevoie într-un loc. Casa-i făcută după planurile lui Chirileanu ăla care-l auziși sfădindu-se în somn cu viermii și cu hoții de pe șușea: cameră peste cameră, grămadă, să fie acolo, dacă prinse atuncea, imediat după revoluție, când dădea primăria voie să se construiască alandala. Chiar așa, Aurele, ce-are cumnată-tu de se sfădește cu viermii în somn? Niște blesteme și niște păcate amărâte, o boală care se zice că de la băutură i se trage, și dacă el nu se poate lăsa de băutură, i se tot agravează. Delirum tremens, cică. Eh, lasă să fie la el acolo. Spusei dă casă, da, păi, să vezi casa mea de la țară... Abia aștept s-o văd, Aurelule. Făcui niște investiții, niște modificări, separai cele patru camere un un hol pătrat între ele. În una din ele am să fac baie. Am să mă racordez la rețeaua de apă curentă și voi lua o centrală termică pe lemne. Tot confortu’, Florențo, apă caldă, duș, veceu în casă, nu ca aicea. Am să-l duc acolo pe Gabriel, când îl dau la școală, că doar acolo s-a născut, și io tot acolo; acolo-i locu’ nostru. Am să-mi iau serviciu la Craiova. Ce-mi trebuie București și Odăi? N-avem nevoie, Florențo, ne ducem la țară și gata. De nevastă, nu mai zic nimic. Fiindcă tot așa zisăi cândva și ieși pă dos... Tu înțelesei că-ți luași serviciu și-ți terminași facultatea, cum plănuiai când ne cunoscurăm prima oară. Nu stătuși degeaba în ăștia șase ani... 

Suna ca o cerere în căsătorie nedusă până la capăt. Ca de obicei, timid, se sfia să fie explicit, în timp ce scotea de pe pat așternuturile vechi ce exhalau mirosul lui de sudoare dospită, de care începusem să prind drag și le îngrămădea în partea de jos a unui șifonier cu două uși. Întinse apoi pe pat așternuturile pe care i le dăduse soră-sa, netezind cearșaful cu palmele ca și cum l-ar fi mângâiat și înfășând pernele meticulos, bătându-le între palme și aruncându-le la capul patului cu o rutină de cameristă, încât mă gândeam că și abilitățile lui de gospodină fac parte din cererea în căsătorie. E un soț bun, care știe să se îngrijească de un menaj. Știa doar că am serviciu. M-am gândit, totuși, că ar mai trebui să știe, și i-am spus că am un salariu destul de mic, care abia îmi ajunge să mă întrețin în facultate. Stau cu mama, care câștigă și ea puțin. Totuși, totuși, mai am un an până să termin facultatea și atunci nimic nu m-ar împiedica, Aurelule, să merg cu tine la țară...

Mințeam. Multe m-ar fi împiedicat. Mințeam cum respiram, de-acum mă versasem rapid în meșteșugul ăsta al bunei relaționări: să minți fără să clipești, până ai ajunge să crezi și tu. În câteva ceasuri de când îl reîntâlnisem, spusesem poate mai multe minciuni decât spusesem de când mă știam, în afară că făcusem lucruri pe care n-aș fi crezut că le voi face vreodată în viața mea, și încă îmi doream să fac astfel de lucruri, în primul râns să mă las posedată de Aurelul meu, după care cine știe ce va urma. Dădea, pasămite, să se aleagă praful de buna mea creștere. Aș fi vrut, totuși, să cred că nu erau mai mult decât niște scăpări de moment. Cum să merg după el la țară? Pur și simplu, nu mă vedeam dezlipindu-mă de mama mea, care mă învățase să mă rog, pedepsindu-mă, concomitent, punându-mă în genunchi ca să spun ca pe apă Crezul, Tatăl nostru, Rugăciunea către sfântul înger păzitor al vieții și câte altele, și mă dusese de copilă în casa Domnului, la biserică, și mă învățase să nu mint, să nu fur, să nu curvesc, să mă smeresc, să-mi ascult și să-mi iubesc părinții, atenționându-mă, uneori, preventiv, cu palme peste gură, sau prin șantaje sentimentale. Nu, n-aș fi conceput s-o las singură, măcar c-ar fi fost firesc, normal, să mă mărit și să mă duc la casa soțului meu, și uite că, fără să-mi dau seama, făceam un pas în direcția aceea: lipseam prima noapte de acasă...

Minciuna mea îl liniștise, se pare, pe Aurel. Se putea culca liniștit. Stinse lumina și l-am simțit cum se dezbracă pe întuneric, mai pudic decât mi-l închipuisem, și  se bagă repede în pat. Patul era o dormeză joasă, cu arcuri, veche, cum se purta pe vremea tinereții părinților mei, îndeajuns de largă, totuși, ca să mai încapă o persoană pe lângă noi. Aurelul meu s-a ghemuit pe o parte, la o margine, cu spatele la restul patului, unde părea să mă invite să mă întind, să mă fac comodă, că nu mă va deranja. Ce drăguț! mi-am șoptit pentru a doua oară în ziua aceea, fără nicio intenție de ironie. Era, într-adevăr, mai drăguț și mai delicat decât mi l-aș fi închipuit, ca să nu mai zic, pudic. În pofida așteptărilor și dorințelor mele de desfrânare, el era exact așa cum mi l-aș fi dorit. 

Mi s-a părut că-l aud oftând când mi-a spus: Noapte bună, Florențo, să ne odihnim, că mâine o luăm iar de coadă. Noapte bună, Aurelule. Mi-am dat jos fusta și mi-am pus-o pe un scaun pe care l-am tras aproape de pat. M-am băgat sub pătură în chiloți și cu tricoul pe care-l aveam pe mine, așezându-mă pe partea stângă, cu fața spre spatele lui, la o distanță pe care el părea să mi-o impună, lăsând între noi un loc în care ar fi încăput o a treia persoană. După o vreme, i-am auzit glasul, stins de acum, vlăguit: Să-ți dau ceva să te schimbi? Nu-i nevoie, i-am spus, dar cred că nu m-a auzit. L-a luat somnul, instantaneu.

Multă vreme i-am ascultat respirația susurând ritmic, ruptă în răstimpuri de sforăituri și horcăieli. În cîteva rânduri nu l-am mai auzit respirând deloc mai multe secunde, și mi s-a făcut frică. Nu se poate să moară tocmai acum, lângă mine... O dată a gemut prelung, pradă parcă unei suferințe atroce, de mi s-a rupt inima de mila lui. Mereu nemișcat, totuși, țeapăn, pe marginea patului, și eu stăpânindu-mi dorința de a mă apropia ca să-i îmbrățișez spatele. Nu se cuvenea. Mi-am amintit că tot așa dormeau mama și tata, dar după niște ani de căsnicie și patru copii, iar tata, cum aveam să aflu de la mama, după ce a murit, era de-acum neputincios. Neputința îl făcea, probabil, să doarmă cu spatele la mama. Presupun doar, n-am experiență în sensul ăsta... S-ar putea ca și Aurelul meu să fie neputincios. Mi-a spus că a fost bolnav rău, de-a crezut c-o să moară. Bolile, cum s-a întâmplat, dealtfel, cu sărmanul mau tată, merg adesea mână în mână cu impotența. Într-o astfel de situație, ce m-aș face cu Aurelul meu? L-am așteptat atâta vreme, mai ales pentru asta, ca să mă dezvirgineze. Ce m-aș face, deh, cred că mi l-aș asuma și l-aș iubi așa cum este. Aș face chiar sacrificiul de a mă duce după el la țară. Aș rămâne acolo toată viața acolo cu el și cu fiu-său, dedicându-mă din tot sufletul acelei familii. Aș rămâne virgină, dacă așa mi-o fi sortit, și în acel moment mi-au trecut prin cap și prin inimă sărutul și îmbrățișarea de pe marginea drumului, întrerupte de claxonul și de farurile microbuzului.

Încercam să fac o legătură între acel sărut și spatele nemișcat pe care mi-l arăta acum. Trecuseră poate mai bine de două ore de când îi priveam spatele și nu reușeam să fac vreo legătură. Poate că nici nu exista vreo legătură. Sărutul și mângâierile lui se amestecau cu ocheadele lacome ale soră-sii, care ar fi dat să mă înghită, să mă devore, îndemnată de delirul înfricoșat al soțului ei. Taci, năpârcă alcoolistă! Toate făceau parte dintr-un alt timp, străin mie. Toate se destrămau în apa învolburată a somnului.