Luna tace ca și cum toți ar fi pentru totdeauna și ea nicăieri, niciodată.
Pare să simtă un fel de atenție, ca lumina, pentru tot.
Uite ce peisaje - își spune singură - ce viziuni!

Numai cind te vede pe tine tace de tot, numai la tine nu se poate uita
cu ochi clari, liniștiți, larg deschiși, fără teamă, fără greșeală.

Ochii ei tulburi au răbdat mult, fără bucurie
au privit un număr monstruos de parcări și elemenți ruginiți de calorifer.
Te-a privit dormind și ar fi făcut dușuri lungi să se simtă îmbrățișată.
Băieți fără mamă îi vorbeau noaptea, la geam, cînd se liniștește cartierul.
Din decembrie în ianuarie, privirea ei ca o lumină de avarie.

Cînd ne-a dat primul ordin, Luna era furioasă.
Mai nou i se-arătau scene oribile, numai pentru ea vizibile.
Cînd ieșeam afară, lumina ei ne vedea pe toți,
dar ne confunda. Cînd te vedea pe tine rîzînd,
se simțea lipsită de viață, Luna.

Erai în Budapesta, lîngă o treaptă, și convorbirea telefonică se întrerupea.
După fiecare pauză, propozițiile tale continuau firesc, de la ultimul sunet.
Ce ar putea să ne întrerupă vreodată? – te-am văzut cum dormi.
Mă trezesc confuz în mijlocul zilelor fără tine
ca un schizofrenic la Dachau.

Te-am văzut cum dansezi – putem face orice împreună.
Toate ți se mișcă în ordinea visată corect.
Și eu pot multe, să te privesc cînd dormi și să nu te mănînc,
să desfac resemnat în bucătărie un kiwi. E verde și elegant,
cu bobițe negre, ca unghiile tale roșii pe o pernă roșie.

***

În întunericul holului
în lumina frigiderului
sînt o absență străveche
un demon bătrîn

transparențe vii
palpită pe suprafețe

Dragostea
trece prin pereți
pentru că-i abstractă
și poate

Se dezbracă
pînă la ochii strălucitori
între pereți
numai dragostea

restul e ploaie
cădere în gol
și noroaie

s-au stricat
și plimbările mele
prin iarbă

Primăvara
de cînd se bagă
otravă
la rădăcini

Nu mai ies nicăieri
au șters
centrii plăcerii
au evoluat

Într-o specie nouă
de fobii camuflate
sînt peste tot
le văd cînd adorm

transparențe vii
palpită
pe suprafețe