Pe Laura am cunoscut-o la UNATC, în timpul unui atelier. Făceam rescrieri din Caragiale, iar ea, ca să-și intre în rol, a apărut într-o zi la sala de clasă, într-o trăsură, genul brișcă deschisă. Fusese ideea lui Toma Enache, care de pe atunci construia lumi, iar pe capră era Axel Moustache. Mi-o amintesc coborând treptele fragile ale acelui vehicul bizar, anacronic, o apariție făcută din cerneluri și fum. Era îmbrăcată cu un costum bărbătesc de petreceri - mătase neagră și pălărie înaltă. Iar aici trebuie să vă spun că Laura detestă rochiile. În afară de scenă, o s-o vedeți doar purtând ginși. Dar în ziua aia eram în Caragiale, așa că era asortată la epocă, prin urmare își luase niște pantaloni mătăsoși, pe care mai târziu i-a purtat și la Cannes, pantaloni care scoteau suspine la fiecare mișcare și lăsau în urmă poeme de dragoste. Și-așa s-a îndreptat către clasă, o sală pe la etajul întâi, învârtindu-și bastonul, aruncând ocheade în stânga și-n dreapta, cu părul fluturând, scăpat din joben. Iar pe coridor, din partea opusă venea Mungiu, numărând invers. Tocmai ajunsese la numărul 4 când a dat cu ochii de Laura. Iar de aici mai departe cunoașteți!

1. S-a scris în presă că ai călătorit recent la Paris, însoțită de două surori identice. Cât este adevărat din această poveste?

Totul. Cu ani în urmă, Laurian Oniga a pus în scenă Pescărușul, iar, în viziunea lui, Nina Mihailovna Zarecinaia a fost un personaj tripartit, jucat de trei actrițe diferite, în același timp. A fost una dintre experiențele cele mai intense trăite de mine în teatru, iar personajul acesta cu trei fețe nu m-a mai părăsit, pentru că sunt aici trei dimensiuni feminine: Nina este ingenuă (pe aceasta am jucat-o eu), pragmatică și războinică. Săptămâna trecută le-am luat pe cele trei Nine și-am plecat la Paris, să bem o cafea. Adeseori iau aceste trei personaje și ne plimbăm prin Montmartre. Știu acolo o cafenea cu pian, unde îmi place să merg, iar în compania Ninelor numai acolo aș merge. Îmi place să ascult foșnetul rochiilor în aroma cafelei și să vorbim despre evadări. De data aceasta, în toiul discuției a părut un tip, genul cu barbișon, foarte tânăr, cu ochi adormiți. Ce faceți aici, doamnelor, ne-a întrebat el, și-abia atunci mi-am dat seama că era Pavlovici. A fost o călătorie frumoasă, exact cum visează eroii lui Cehov.

2. Al doilea mit care circulă pe seama ta se leagă de o rochie, pe care se zice că o ai de la zâne.

Da, mi s-a întâmplat odată să primesc o cutie pompoasă, cum vezi prin filme. Înăuntru era o rochie albă, pictată cu flori albastre, multe flori, unele în nuanțe deschise, altele aproape petrol. Dar ceea ce era incredibil, răspândeau un parfum viu, de grădină montană, ceva ce doar dimineața îți aduce în nări, miros de râu în care se topesc ierburi și mușchi groși, de stejar. Am îmbrăcat-o și mi-am dat seama că nu era o rochie oarecare, ci un mesaj: la fiecare pas, cuvinte spumoase ieșeau din mătase. Dacă mi-ar fi venit ideea să le notez, aș fi scris un roman, dar eram mult prea uluită atunci, așa c-au zburat, cum zbor toate cuvintele tainice. Și cum se întâmplă, de aici a început o poveste de dragoste.

3. Mi-aduc aminte de tine cum alergai prin Hotel Carlton, la Cannes. Ce căutai pe scările ălea?

Dragă Zenob, la Cannes a fost prima mea întâlnire cu presa. Era ziua în care urma să fie proiectat "4 luni, 3 săptămâni și 2 zile". Conform tradiției, în acea zi toată presa e cu ochii pe actorii, pe echipa filmului care urmează a fi proiectat. Dar eu nu știam. Mă bucuram de confortul hotelului, în care nu visasem să ajung până atunci, când a apărut stilistul să-mi aranjeze părul. Nu după mult timp, m-a sunt Vlad Ivanov și mi-a spus că mă așteaptă în hol, dar cum stilistul abia începuse să mă pieptene nu m-am grăbit. Apoi m-au sunat pe rând alți membri ai echipei, Mungiu, producătorul și toți îmi spuneau să cobor-să cobor. Credeam că vor să bem o cafea și, în fine, când m-a terminat de coafat, am luat-o la fugă pe scări. Holul hotelului era plin de jurnaliști, de lumini și de blițuri, de camere de filmat. Îi așteptau pe actori la ieșirea din lift, ori eu am coborât în viteză pe scări, îmi amintesc am trecut pe lângă tine, eram emoționată și luasem viteză, e-adevărat, încât jurnaliștii au fost luați prin surprindere - ți-am spus, toate privirile erau îndreptate spre lift. Apoi a început nebunia: m-au pus să cobor scările, încet, ca să mă filmeze. Am tot urcat și coborât acele scări, încât din toată perioada petrecută la Cannes, scările astea le țin cel mai bine minte. A fost momentul meu glorie, n-o să uit niciodată glasurile care mă strigau pe nume, ca să întorc capul pentru o fotografie, pentru un film.