Prințesa nu era tocmai o prințesă ca în povești. Nu avea rochie lungă cu crinolină, nu avea o coroană cu diamante și nici nu trăia la o curte cu alai și servitori și treburi dintr-astea foarte nobile și regale. În schimb, avea sânge albastru. Pentru că strămoșii ei, cândva, au fost prinți și voievozi. Numai că scăpătaseră și pierduseră tot, iar prințesa ajunsese o fată obișnuită, în blugi și adidași, care muncea de la nouă la cinci în fiecare zi, de luni până vineri, uneori și sâmbăta. Plătea facturi și rate la bancă și avea duminici când nu putea să se ridice din pat de oboseală.

Dar, dincolo de toate, prințesa avea căsuța ei, la marginea unui crâng, departe-departe de lumea dezlănțuită, acolo unde putea să-și găsească liniștea și să își aducă aminte că este o prințesă, chiar dacă una fără castel. În schimb, era o prințesă cu o bibliotecă uriașă care ocupa o cameră întreagă și care ispitea la citit, în fiecare clipă liberă, de cum se întorcea de la lucru. Nimic nu o făcea mai fericită decât să stea în curticica ei, cu trandafiri și iasomie, de la marginea pădurii de mesteceni, lângă care se întindea limpezimea de sticlă a heleșteului, tulburată pe alocuri de petice verzui de mătasea-broaștei și ici și colo câte un nufăr răzleț. Vântul care adia prin crâng, lumina soarelui filtrată printre ramuri, clipocitul apei, uneori pisica, așezată să toarcă la picioare și cartea din brațe erau micul ei colț de rai.

Prințesa era singură. Nu era nefericită și nu simțea că i-ar lipsi ceva. Dar, câteodată, doar câteodată, o cuprindea un dor ciudat de ceva ce nu mai întâlnise niciodată. Ca și când ar fi tânjit după ceva ce simțea oricum că nu-i lipsește. Prințesa era o femeie cu picioarele pe pământ. Nu prea credea în suflete-pereche, în Adam și Eva, întâlniri de gradul trei și iubire la prima vedere. Crezuse cândva și i se păruse teribil de romantic să creadă, dar realitatea, cu cele două-trei experiențe dezastruoase pe care le avusese, i-a coborât capul din nori și i l-a înșurubat foarte serios pe umeri. Nu o impresionau excesele romantice și o plictiseau de moarte dulcegăriile. De altfel, o plictiseau și tinerii fără conversație și era convinsă că și ea îi plictisea pe ei cu cărțile care îi ocupau mintea, sufletul și timpul. Din această reciprocitate a plictiselii s-a născut convingerea că nu are ce să aștepte și că nici nu-i lipsește nimic, pentru că nu are cum să-ți lipsească ceva ce nu există. Cât despre dorul ăla care o apuca din când în când, se gândea că trebuie să fie o formă de tulburare neuro-vegetativă, ca atunci când îți este foame și te apucă nervozitatea. Pesemne că fluturii ăia din stomac, tratați atâta timp cu otrava grosolană a imberbilor care își răsuceau universul în jurul propriei axe, se transformaseră în molii. Până când, într-o bună zi...

Era duminică și prințesa se ridicase cu greu din pat. Avea și n-avea chef de citit. Era plictisită. Ar fi vrut și n-ar fi vrut ceva. Și, ca de obicei, nici măcar nu știa ce ar fi vrut sau n-ar fi vrut. Așa că a pornit-o agale prin crâng, a rupt un fir de roiniță și, în timp ce-l răsucea aiurea, printre degete, se îndreptă absent către heleșteu. Era o zi toridă de vară și trupurile albe ale mestecenilor păreau să reflecte soarele într-o pălălaie de neîndurat, înmuiată doar de briza heleșteului. Ajunsă pe mal, prințesa privi în gol, peste insulițele de mătasea-broaștei și cele câteva frunze de nufăr, plimbate pe luciul apei de vânticelul discret care abia se simțea. Se așeză pe bușteanul răsturnat de la marginea micului lac, care nu se știe cum ajunsese acolo. Își dădu seama că nu are nicio carte la ea, că nu mai e absolut nimeni în jur, că pisica se plictisise să se țină după ea și se întorsese acasă. Realiză cât de singură e și îi veni în minte Rilke, poetul ei nepereche. Fără să-și dea seama, se trezi murmurând "Singurătatea trece atunci pe ape". Dusă pe gânduri cum era, tresări violent când vocea, venită parcă de niciunde, răsună sonor în liniștea crângului:

— Cum poate o prințesă atât de frumoasă să fie singură? O prințesă atât de frumoasă, cu o gândire aleasă... Așa o combinație de inteligență și sensibilitate cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc. Trebuie să fii tare nefericită, draga mea!

Prințesa se uită în jur, ușor buimăcită. În lumina soarelui, nu se vedeau decât scânteierile de apă, alternând cu verdele mătăsii. Și, totuși, după ce ochii i se obișnuiră cu lumina, mai verde decât verdele mătăsii, pe una dintre pânze, se răsfrângea, mulțumit de el însuși, cel mai urât și mai bubos broscoi pe care îl văzuse vreodată.

Atât de plin de bube și de umflat era, că ai fi zis că i-a fost teamă să lase și altora niscaiva hidoșenie, așa că o adunase el pe toată.

— Ia te uită! Broscoiul vorbește, se minună prințesa.

— Da, draga mea, vorbesc, pentru că nu sunt doar un biet broscoi. Sunt un prinț fermecat, blestemat de o vrăjitoare să își petreacă restul zilelor în pielea asta rece, umedă și scârboasă și plină de bube, până îmi voi găsi iubirea vieții. Iar atunci, dacă ea va binevoi să mă sărute, mă voi transforma înapoi în prinț și nu voi trăi mai departe decât pentru a o face fericită. Dar, până la tine, au trecut pe aici numai fetișcane superficiale și lipsite de educație și cultură. Tu, în schimb, se vede de la o poștă că ești o prințesă adevărată, inteligentă și cu un suflet deosebit.

Prințesa rămase ușor descumpănită. Era o fată cu capul pe umeri și nu se lăsa dusă așa ușor. Se uită cu neîncredere la broscoi, deși trebuia să admită că învârtea vorbele mai bine decât tinerii pe care îi întâlnise ea și care îi făcuseră o imagine clară, dar cam în tonuri de ocru, a iubirii romantice.

— Dar de unde știi dumneata că eu sunt o prințesă adevărată, că sunt inteligentă și sensibilă și că am un suflet deosebit? M-ai văzut acum, pentru prima oară, aici, pe malul heleșteului și, pentru că aparențele sunt adeseori înșelătoare, aș putea fi o harpie și o ticăloasă și chiar aș putea să fiu mult mai puțin inteligentă decât par la o primă înfățișare, ba și mai rău, ce s-ar întâmpla dacă aș fi de-a dreptul prostuță?, zise prințesa, cu gândul la câteva dintre relațiile ei, față de care, retrospectiv privind, atunci când le acceptase, dăduse dovadă de orice altceva în afară de inteligență.

Broscoiul se fâstâci și deveni brusc sfios. Gușa i se înfioră de emoție atunci când îi spuse:

— Prințesă, crede-mă că am văzut și auzit multe fete și am învățat să privesc dincolo de înfățișare și să văd cu adevărat atunci când am înainte un spirit ales. Mă uit la tine și te văd așa cum ești, dincolo de incontestabila ta frumusețe. Îți văd frumusețea minții și bogăția sufletului și crede-mă, te rog, atunci când îți spun că ești cea mai minunată făptură. Crede un biet broscoi bătrân și singuratic care nu are niciun motiv să te mintă. Și spune-mi, înțelegi tu ce se petrece cu mine acum, când te privesc?

Prințesa rămase pe gânduri. O emoționa felul sincer în care părea să vorbească broscoiul. Dar, totuși, undeva, în spatele emoției, stăruia amintirea atâtor minciuni mai mult sau mai puțin iscusite și atâtor începuturi promițătoare care au sfârșit lamentabil. Nu își găsea cuvintele și nu știa ce să spună fără să jignească sentimentele broscoiului și fără să se angajeze așa, dintr-odată, într-o poveste care începea într-un heleșteu și putea sfârși într-o mlaștină. Doar era o prințesă cerebrală.

Broscoiul, văzând-o că tace, se întunecă, își lăsă capul în jos, atât cât îi permise gușa și mormăi:

— Eh, lasă, nu trebuie să răspunzi... Și, ia spune-mi, e lung drumul de la căsuța ta până aici?, încercă el să schimbe vorba și să dreagă busuiocul.

Prințesa, tulburată că i-a rănit sentimentele și afectată de mâhnirea sinceră a broscoiului, își zise că poate a venit vremea să nu mai fie atât de singuratică și cerebrală și că puțină prostie nu a omorât pe nimeni, deși a încurcat pe mulți. Așa că îl imploră cu vocea sugrumată:

— Te rog, nu face asta. Lasă-mă să-ți explic. Port cu mine răni și dureri pe care nu vreau să le trezesc și mă gândesc cu spaimă la ceea ce ar putea să însemne o apropiere de oricine. Mi-e teamă de suferința pe care mi-o poate aduce și mie și celuilalt. Mi-e teamă că nu va ține îndeajuns, încât să ne putem învăța pe de rost unul pe celălalt, mi-e teamă de graba care ne poate face să luăm hotărâri greșite, pe care să le regretăm mai târziu.

Chiar dacă erau adevărate lucrurile pe care le spunea, prințesa și-ar fi dorit tare, tare de tot, atât de tare, că simțea cum i se taie respirația, să nu aibă dreptate, să fie contrazisă și lucrurile să nu se mai sfârșească prost de data asta.

Broscoiul se îmbujoră – desigur, în măsura în care un broscoi se poate îmbujora – și începu să radieze de fericire.

— Iubita mea, frumoasa mea, am să te fac cea mai fericită femeie din univers. Îmi voi pune toată viața la picioarele tale, crede-mă că nu voi trăi decât pentru a te ști fericită, nu voi aștepta nimic și nu voi dori nimic în schimb, decât să fiu lângă tine, să te ascult, să te privesc și să te iubesc. Te iubesc, iubirea vieții mele. Sărută-mă și mă voi transforma în prințul pe care l-ai așteptat dintotdeauna, sau, cel puțin, mă voi strădui să fiu la înălțimea așteptărilor tale, pentru că la înălțimea ta știu că nu voi fi niciodată. Sărută-mă și vom trăi fericiți împreună până la adânci bătrâneți.

Prințesa se mai gândi puțin, apoi, emoționată de această declarație înflăcărată, se aplecă și sărută broscoiul care ajunsese între timp pe mal. De îndată, înaintea ei, în locul broscoiului bubos, i se înfățișă un prinț elegant care părea să nu mai aducă deloc cu broscoiul de dinainte. Doar ochii albaștri apoși mai păstrau cumva amintirea heleșteului. Altminteri, era un domn, nu chiar așa bătrân cum se lăudase, ba chiar încă tânăr, bine legat, poate puțin cam împlinit pentru vârsta lui, cu un ușor început de calviție și, ce-i drept, nu era la înălțimea ei, pentru că îi despărțea cam o jumătate de palmă între creștete, în dezavantajul lui. Dar, gândi prințesa, ce contau câteva kilograme în plus, sau cinci centimetri în minus, atât timp cât o iubea cu pasiune și devotament, când îi vorbea cu atâta căldură și sinceritate și avea să o facă fericită pentru tot restul vieții? Așa că luă înapoi drumul către căsuță, de data asta cu broscoiul alături, fremătând de fericirea care îi învăluia prin lumina albă a trunchiurilor de mesteacăn.

*

Trecuse o lună de când broscoiul transformat în prinț o urmase pe prințesă în căsuța ei. O lună de miere, în care entuziasmul broscoiului o antrenase și pe prințesă și o purtase în al nouălea cer, convinsă fiind că în sfârșit descoperise dragostea cu majuscule, dragostea adevărată, dragostea ca în poveștile cu suflete-pereche, în care nu mai credea de mult. E adevărat că broscoiul nu pricepea mare lucru din cărțile ei, e adevărat că mai toate discuțiile erau monologuri care se învârteau în jurul propriei persoane (ciudată și dezagreabilă senzația de déjà-vu, dar prințesa hotărâse să nu mai fie atât de critică și cerebrală și să nu mai analizeze chiar fiecare detaliu). E adevărat că nu era foarte rafinat, nici intelectual, nici emoțional, iar tandrețea o compensa printr-o combinație ciudată de dulcegării care prințesei îi sunau uneori fals și o vigoare amoroasă pasională care ținea loc de căldură și duioșie. Toate acestea și încă multe altele erau adevărate, dar broscoiul părea atât de îndrăgostit, încât prințesa nu putu să nu se îndrăgostească și ea la rândul ei și să se lase să plutească pe un norișor de pe care refuză să mai audă tunetele din depărtare și să observe cât de încărcat de furtună era, de fapt, seninul ei.

Prințul-broscoi încerca să compenseze lipsurile spirituale cu un ajutor material solid. Pentru că nu concepea ca o prințesă ca ea, atât de educată și elevată, să se coboare în promiscuitatea treburilor gospodărești (deși prințesa era destul de relaxată în această privință), în primele zile broscoiul nu mai prididea cu dereticatul prin casă, gătitul și cumpărăturile. Ba chiar îi ținu prințesei o întreagă teorie despre vederile lui progresiste și respectul uriaș pe care îl avea pentru femei, despre cum nu putea el să înțeleagă misoginismul unor bărbați și mentalitatea umilitoare a femeii la cratiță. Cum ai putea să-ți dorești așa ceva, ca bărbat, fără să știi ce pierzi, atunci când ai parte doar de menaj și nu de discuții elevate, rafinament și pasiune? Prințesei nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste ea, ignorând faptul că discuțiile erau departe de a fi elevate, pentru că broscoiul, în afară de două-trei poezii furate de pe internet și câteva melodii mai degrabă lacrimogene, avea o cultură exact la genunchiul speciei căreia îi aparținea. Cât despre rafinament, era ultimul cuvânt care îți venea în minte atunci când te uitai la el. Dar prințesa era atât de prinsă de pasiunea lui (singura care părea autentică) și de felul grijuliu în care o cocoloșea, fără să simtă încă amenințarea la adresa libertății și spațiului personal, încât alegea să ignore cu bună știință orice alte detalii supărătoare. Și, până la urmă, nimeni nu este perfect, nici măcar ea, așa că nu vedea cu ce ar fi fost mai bun un bărbat mai cultivat sau mai rafinat intelectual, atât timp cât nu ar fi înconjurat-o cu grija cu care o înconjura broscoiul. Grijă care putea fi uneori sufocantă, dar era, totuși, grijă.

Când era la serviciu, broscoiul îi trimitea mesaje tandre aproape din oră în oră. Atunci când era liberă, o suna să vadă ce face, să se asigure că este bine. Dimineața, când deschidea ochii, avea cafeaua pe noptieră, iar el o aștepta în bucătărie cu micul dejun și cu flori culese din împrejurimi, înainte ca ea să se trezească. Încerca să preîntâmpine fiecare dorință și fiecare nevoie a ei. Adoptase pisica și pisica îl adoptase pe el. Felina era obiectul răsfățului lui deopotrivă cu prințesa, de uneori părea că o iubește cel puțin la fel de tare ca pe ea. Ce mai, una peste alta, la sfârșitul primei luni de când broscoiul își făcuse apariția în viața ei, prințesa nu se mai putea închipui în absența lui. Devenise sensul existenței ei.

În tot acest timp, nu avuseseră nici măcar o singură discuție în contradictoriu, iar prințesa ar fi pariat pe orice că, de data aceasta, el este alesul și era convinsă că nimic n-ar fi putut merge prost vreodată. Doar două mici întâmplări îi umbriseră seninul acestei fericiri ce părea fără pată.

În monologurile sale despre propria persoană, broscoiul pomeni că a mai fost de două sau trei ori prinț. Când sperase că a întâlnit iubirea, dar se înșelase amarnic. După care redevenise broscoi. Generos cu detaliile, chiar mult prea generos pentru o relație aflată la început, broscoiul povesti cât de mult a urât-o pe una care era absolut îngrozitoare și detestabilă și cât de tare a iubit-o pe alta care era la fel de minunată pe cât de îngrozitoare fusese cealaltă. Desigur, nu la fel de minunată ca prințesa, dar cu desăvârșire minunată, într-un fel pe care prințesa nu reușea să-l înțeleagă cu niciun chip, cu atât mai mult cu cât la fel de minunat femeia îl părăsise pentru altul. Prințesa se simți ușor stingherită sub avalanșa aceasta de dezvăluiri neașteptate, dar se gândi că, până la urmă, premisele unei relații bune pornesc de la o sinceritate absolută între parteneri. Chiar dacă absolutul ăsta căpăta niște nuanțe ciudate atunci când fostele iubiri aveau calificative excepționale, fie în bine, fie în rău. Atâta entuziasm atunci când povestești despre o fostă iubire îi creează celuilalt un anume disconfort.

În cele din urmă, după ce broscoiul și-a terminat toată confesiunea și nu mai rămăsese nimic de spus despre fostele domnițe, prințesa își luă inima în dinți și se gândi că ar trebui să răspundă la sinceritate cu sinceritate. Încercă să vorbească despre fostele iubiri, răni, mai degrabă, căci prințesa era convinsă că nu mai iubise niciodată până acum. De altfel, tot ceea ce i se întâmpla cu broscoiul era atât de inedit, de unic și neașteptat, încât i se părea că este pentru prima oară când trăiește cu adevărat. Îi mărturisi și asta și vorbi despre eșecurile mai degrabă decât iubirile ei, încercând să evite detaliile, bâlbâindu-se pentru că îi era din cale afară de greu să vorbească despre lucruri pe care le sperase reale și care se dovediseră, în timp, a fi o minciună. Poate că îi era greu tocmai și pentru că îi era teamă să nu se repete. Dar poate că se hotărâse să vorbească tocmai pentru ca să nu se repete.

Broscoiul o asculta tăcut, cu capul în piept și privirea în gol, întunecat și fără să dea semne că ar vrea să reacționeze. La un moment dat, o întrerupse:

— Nu vreau să știu despre trecutul tău. Nu mă interesează ce a fost înaintea mea. Desigur, dacă tu vrei să-mi povestești și te ajută să te descarci, te voi asculta. Dar nu cred că are vreo importanță ce a fost înainte. Important este doar că trecutul nostru ne-a adus aici, unul lângă celălalt. Dacă celelalte prințese nu m-ar fi părăsit, nu aș fi redevenit broscoi și nu te-aș mai fi întâlnit.

Prințesa înlemni. Nu reușea să șteargă senzația de șfichiuială pe obraz. Până acum îl ascultase pe broscoi, în repetate rânduri, vorbind, perorând, detaliind despre femeile din viața lui, înfuriindu-se sau entuziasmându-se, iar acum, când ea se bâlbâia cu teamă pe un subiect atât de delicat, încercând doar să sublinieze ce anume o adusese la singurătate, i-o retezase scurt. Mai încercă să-i explice o dată că nu a simțit niciodată, în toată viața ei, ceea ce simte cu el și pentru el, cu gândul să nu care cumva să-l rănească și să îi trezească vreun iz complet nepotrivit și ridicol de gelozie. De data asta, broscoiul zâmbi autosuficient și condescendent și îi spuse, dând din umeri și rostogolindu-și ochii în cap cu falsă modestie:

— Ce pot să spun? Îmi pare rău pentru tine. Îmi pare rău că nu ai reușit să întâlnești până acum pe nimeni care să te facă fericită, dar mă bucur că sunt eu acela acum.

Prințesa rămase perplexă pentru o clipă. Oricum ar fi dat-o, discuția se învârtea exclusiv în jurul broscoiului. Ea nu exista decât pentru a-i argumenta desăvârșirea. Dar nici nu-i trecu bine prin cap gândul acesta (care de altfel era un gând înțelept), că îl alungă ca pe o muscă supărătoare și rămase doar cu gândul că lui îi pare rău că ea a avut experiențe atât de proaste (în timp ce el avusese o experiență de-a dreptul senzațională, chiar dacă se terminase prost – ah, această orbire prostească a dragostei care te face să nu auzi toate cuvintele atunci când trebuie!) și că ăsta e doar felul lui stângaci, pentru că nu știe să se exprime, de a-și arăta dragostea și de a spune că îi pasă. Cu această consolare patetică, prințesa se duse la culcare cu același gând care o bântuia și pe Scarlett O\'Hara, și anume faptul că mâine e o nouă zi ar fi o rezolvare pentru tot ce ai încâlcit astăzi.

A doua întâmplare care a deranjat-o mai tare a venit la doar câteva zile după prima, dar i-a găsit și justificări mai elaborate și a expediat-o mai repede. Oricum, ambele accese de sinceritate ale broscoiului se produseseră neașteptat de repede, la cel mult o săptămână de când își făcuse apariția. Prințesa, deși convinsă în euforia care o cuprinsese în această teribilă îndrăgosteală că asta este relația vieții ei până la moarte și poate chiar și după aceea, încă se mai gândea că ar fi bine să nu lase lucrurile să meargă prea repede. Se gândea că, pentru succesul unei relații pe termen lung, ca în orice altă acțiune pe care o întreprinzi în viață, e bine să faci fiecare lucru pe rând și să avansezi cu pași mici. Doar că broscoiul avea alte planuri și se arunca în salturi de la o etapă la alta, astfel încât prințesa se trezi prinsă într-un soi de montagne russe din care nu mai putea ieși și în care simțea cum o ia cu amețeală. Dar, pentru că senzația era per ansamblu plăcută, nu-și bătu foarte tare capul.

În seara aceea, broscoiul părea preocupat și abătut. Prințesa încercă să înțeleagă ce se petrece cu el.

— Aș vrea să-ți spun ceva și îmi este teamă că nu vei mai vrea să fii cu mine. Și nu știu cum să îți spun, pentru că îmi este foarte jenă.

Broscoiul avea periodic accese de personalitate și spaime că prințesa îl va respinge. Ba îi era teamă că e prea urât, ba îi era teamă că nu e suficient de cult, ba se temea că prințesa își va da seama câte prostii poate el să spună și nu va mai voi să stea cu el... În general, temerile lui ar fi fost justificate, pentru că urât era, needucat, asemenea, iar prostii spunea cu duiumul pentru că insista să se asculte vorbind. Numai că prințesa, fiind o prințesă deschisă la minte, educată, bine-crescută și binevoitoare și, mai presus de toate, din cale-afară de îndrăgostită, nu stătea să-i contabilizeze defectele și alesese să le ignore cu multă grație și să îi vadă doar părțile bune. Oricum, toate văicărelile broscoiului nu aveau ca scop decât propria-i consolare și nevoia de a primi încredințări, pentru că nu părea dornic să facă nimic pentru a îmbunătăți neajunsurile de care suferea. Încredințări pe care, până la un moment dat, le primi cu vârf și îndesat.

După inerentele foieli – nici prea puține, cât să nu pară nepăsător, nici prea multe, că nu regretele lui erau problema, ci doar emoționarea publicului – , broscoiul dădu drumul repede la cuvinte, ca și când i-ar fi fost teamă să nu se întâmple ceva și să nu mai apuce să le spună:

— Mi-e îngrozitor de jenă, dar trebuie să știi asta despre mine. Pentru că am fost atât timp broscoi, evident că nu am mai avut nicio slujbă. Și dacă n-am mai avut nicio slujbă, evident că nu am nici bani. Iar acum, chiar dacă voi reuși să mă angajez – ceea ce-mi doresc din tot sufletul și mă voi zbate pentru asta și sigur voi reuși – , tot nu voi câștiga cât câștigi tu. Și nu aș vrea să fiu o povară vreodată. Tot ce pot să-ți spun este că te asigur că niciodată nu voi aștepta nimic de la tine și tot ce voi câștiga va fi doar pentru a-ți face viața cât mai frumoasă. Eu mă mulțumesc cu puțin. Nici haine nu-mi trebuie. O bucată de pâine acolo și atât.

Prințesa amuți din nou. Erau cam multicele, cam din scurt și cam prea una după alta. Cel mai tare o deranja faptul că broscoiul simțise nevoia să aducă vorba despre bani atât de repede. Își dăduse și singură seama că n-avea de unde să aibă vreo slujbă și nici bani. Nu prea înțelegea de unde îi scoate atunci când face cumpărături, cu atât mai mult cu cât părea risipitor câteodată. Îl bănuia că împrumută și o impresiona faptul că făcea eforturi. Prințesa era o fată deschisă la minte și cu vederi democratice și nu își alesese niciodată partenerii pe criterii pecuniare. Ba mai mult decât atât, o dezgusta ideea în sine și i se părea că banii sunt o chestiune care nu ar trebui să apară niciodată în discuția dintre doi oameni care se iubesc. Astfel, nu avea nicio problemă să își susțină partenerul de viață și să participe, uneori mai mult decât el, la cheltuielile casei. Acum e drept că această mentalitate progresist idealistă o băgase în niște buclucuri financiare, cu ajutorul nemijlocit al iubiților susținuți, și ajunsese chiar și în pragul executării, după ce se cocoșase plătind prostiile altora. Își jurase să nu mai lase să se repete asta vreodată, așa că acum era puțin prinsă între sentimente contradictorii. Pe de o parte, nu voia ca ceva atât de meschin să-i ruineze fericirea, pe de altă parte, desigur, nu ar fi bucurat-o din cale-afară dacă broscoiul ar fi rămas pe vecie fără slujbă. În cele din urmă, alese și de data asta să asculte doar ceea ce-i convenea din discursul broscoiului. Era profund emoționată de felul în care el se punea pe ultimul plan și nu-i trebuia nimic și cum nu voia decât să se străduiască să își găsească o slujbă și să câștige suficienți bani pentru a nu fi o povară. Se gândi din nou că nu a mai întâlnit niciodată pe nimeni ca el, atât de devotat, de modest și de generos și ignoră faptul că pe broscoi îl preocupau, totuși, îndeajuns de mult banii încât să i-i aducă în discuție în mai puțin de o săptămână de când începuse ceva ce nu se putea numi încă o relație.

Dacă povestea s-ar fi sfârșit aici, chiar și așa, cu aceste două mici incidente și cu unele neajunsuri date de firea primitivă a broscoiului, am fi putut spune că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Dar, din păcate, povestea nu s-a sfârșit aici.

*

În dimineața aceea, o rază de soare dansa pe marginea paharului de pe noptieră. Se strecurase în zori, printre draperii și își făcuse drum până la căpătâiul prințesei. Dinspre marginea paharului, o frântură de rază se întoarse către obrajii și pleoapele fetei și încercă să se strecoare printre gene, care tremurară ușor sub lumina jucăușă ce le tulbura liniștea, iar stăpâna lor se întinse și căscă, întocmai ca o pisică uriașă și leneșă. Nu se putea hotărî dacă să deschidă ochii sau nu. Simțea că patul imens era numai al ei, lipsit de prezența broscoiului, dar ar mai fi lungit clipele alea de răgaz voluptuos, rostogolindu-se către urma lăsată de corpul lui în cealaltă jumătate de pat. Scârțâitul ostentativ al ușii o făcu să renunțe la planurile ei. Broscoiul îi adusese cafeaua, cu scopul precis de a o trezi, fiindcă nu se ostenea să depună nici cel mai mic efort ca să nu facă zgomot. Așeză cafeaua pe noptieră și se lăsă pe marginea patului, aplecat către prințesă.

— Scularea, somnoroaso, este târziu. E aproape 9 ceasul.

— Dar este duminică, mormăi ea, cu ochii încă închiși și brațele întinse către el, încercând să-l ademenească din nou în pat. Hai să mai lenevim puțin. Întinde-te lângă mine și bucură-te de liniștea și lumina acestei dimineți de duminică, în care nu avem nimic de făcut. Îți dai seama ce binecuvântare, să nu trebuiască să respecți niciun program, măcar o zi pe săptămână?

Broscoiul mârâi nemulțumit, în timp ce încerca să se smulgă din brațele ei:

— Eu nu înțeleg cum poți să dormi atâta? Cum poți să-ți petreci viața dormind, când ai atât de puțin timp și atât de multe lucruri de făcut?

Tonul irascibil pe care broscoiul spusese toate astea îi alungă prințesei din tihnă și o făcu să întredeschidă un ochi și să se uite cu mirare la broscoi. Ce naiba îl apucase? Și ce lucruri așa importante rata broscoiul atunci când lenevea, în condițiile în care nici când era treaz și activ, în afară de gătit și dereticat prin casă, nu făcea mare lucru? Era adevărat că nu avea prea multe preocupări și asta era probabil de natură să-l plictisească teribil, așa că irascibilitatea lui era oarecum explicabilă, se consolă prințesa. Și apoi, i se părea că lucrurile mergeau mult prea bine între ei, în ciuda celor două incidente din prima lună, ca să facă cine știe ce caz din atâta lucru. Așa că deschise și al doilea ochi, se mai întinse o dată și se ridică zâmbitoare din pat.

— Cobor în două minute, îi spuse broscoiului în timp ce se îndrepta către baie. Din motive pe care prințesa le-a analizat mult mai târziu, broscoiul nu părea deloc mulțumit de victorie. Ba chiar o porni către veranda din fața casei, îmbufnat și fără niciun chef.

Zilele treceau, egale și calme. Prințesa era fericită, chiar dacă dispoziția broscoiului părea să se schimbe de la o zi la alta. Pentru că era aproape toată ziua la serviciu, nu reușea întotdeauna să-i sesizeze toate țâfnele. Uneori se gândea că așa e el, are un temperament mai aprig și mai dificil. Trebuie că nu i-a fost ușor să-și fi petrecut trei sferturi din viață în piele de broscoi. Alteori se supăra și ea, ba chiar se enerva din când în când și se întreba ce naiba caută ea alături de un broscoi ca el. Dar apoi își amintea de momentele tandre de la început, de cuvintele lui calde, cu care și acum o împăca ori de câte ori se certau, și îi trecea supărarea. Dădea din umeri și se gândea că nimeni nu e perfect și că, așa cum e el, cu vorbele lui pripite, care o răneau de cele mai multe ori, totuși, broscoiul o iubește așa cum nimeni nu ar fi putut s-o iubească. Preocupată să-i găsească scuze, prințesa nu observase că ceva ciudat se petrecea cu broscoiul. Erau transformări nesemnificative la început, dar care ar fi devenit esențiale dacă prințesa le-ar fi băgat în seamă. Pe măsură ce țâfnele broscoiului se întețeau și el devenea tot mai morocănos și mai întunecat, i se întuneca și pielea care părea să prindă din nou tenta aceea verzuie de pe baltă. Prințesa se gândi că poate se înșală și ignoră mai departe strania transformare a prințului la loc în broscoi.

Într-o zi când prințesa ajunse frântă de oboseală acasă, după ce luaseră masa de seară în sufragerie, prințesa își luă o carte, cu gândul să se ducă pe verandă, să citească până când lumina înserării îi va stinge ultimele litere, așa cum făcea înainte ca broscoiul să fi apărut în viața ei. Numai că acum broscoiul era aici și umbra lui se profilă, rotofeie și enervantă, pe norii de caramel care se așterneau peste crâng, cu brațele în șold, aducând din ce în ce mai puțin a prinț. Se plictisea, ca de fiecare dată, și nu pricepea de ce și-ar pierde cineva timpul cu cărți în loc să-l asculte pe el și văicărelile lui. Asta deși, la început, jurase cu ochii rostogoliți în creștet că nu există nimic mai fascinant decât o femeie deșteaptă care citește. Prințesa era puțin confuză și nu pricepea cum a putut să se răzgândească în halul ăsta într-un răstimp așa scurt. De fapt, biata de ea nu reușea să priceapă că broscoiul nu se răzgândise cătuși de puțin, pentru că nu gândise niciodată. Nu făcuse altceva decât să-i spună cuvintele pe care voia să le audă.

De aceea, de data asta, când broscoiul cu brațele în șold îi spuse pe un ton sarcastic:

— Iar citești? Când oi mai avea timp și de asta? Toată ziua numai asta faci, iar eu mă simt în plus și neglijat, ea își ridică uimită privirea la el și de-abia acum observă privirea bulbucată care amintea de broscoiul de pe pânza de mătasea-broaștei. Ochii îi ieșeau din orbite pe fondul verzui închis al obrazului, iar prințesa avu o tresărire. Încercă să se scuze, explicându-i din nou că cititul și cărțile sunt viața ei. Alături de călătoriile pe care de-abia aștepta să le facă împreună. Broscoiul își bulbucă ochii și mai tare și îi răspunse răspicat, apăsând pe fiecare silabă, ca și când i-ar fi ținut o lecție unui copil cam greu de cap, în același ritm în care ochii păreau să îi iasă din orbite de iritare și nervi:

— Iubire, ți-am spus de o mie de ori că nu am bani acum.

Prințesa dădu să spună că nu e nevoie de banii lui, că se descurcă foarte bine cu ai ei, dar fu întreruptă.

— Nu vreau să cheltuim aiurea pe fleacuri. Mie mi se cam pare că tu arunci cu banii, fără rost, pe tot felul de prostii. Plus că și treaba asta cu cititul și cu evenimentele literare și spectacolele mi se pare doar un fel de băgat în seamă. În loc să faci lucruri serioase care să îți aducă un venit sigur, tu pierzi vremea cu fantezii aiuriste.

Prințesa înlemni. Venitul ei era cel care le asigura și care îi asigurase până acum un trai decent și chiar bunicel. Risipa broscoiului din prima lună, în care mimase generozitatea, îl adusese în pragul falimentului și îl umpluse de frustrări. Iar acum încerca să o facă să se simtă vinovată.

Tenul i se închisese mai tare la culoare, la tâmplă îi apăruse ceva care aducea cu un buboi, iar părul părea să i se lipească tot mai mult de țeastă. Prințesa se gândi că e obosită și încercă să pună capăt discuției și să se ducă la culcare. În spatele ei, broscoiul se umfla tot mai tare de nervi și frustrare, de, dacă s-ar fi uitat atunci la el, ar fi fost îngrijorată să nu plesnească. Dar prințesa nu privi în urmă și trecu peste acest incident ca și peste celelalte, deși se simțea din ce în ce mai puțin sigură de dragostea ei și adieri de tristețe inexplicabilă îi umbreau fruntea.

*

Vara se apropia de sfârșit și canicula se topea în vântul și ploile primelor zile care vesteau toamna. Verdele crângului obosise și pe alocuri scânteiau lumini galbene care îl împingeau spre paloarea domoală a sfârșitului. Timpul neiertător îl lua în primire.

Heleșteul, la care prințesa nu mai ajunsese de când îl adusese pe broscoi acasă, își stingea și el scânteierile din vară. Soarele îl aurea, fără să îi mai dea strălucire și se așternea la marginea crângului ca un bătrân înțelept care le văzuse pe toate și acum ochii i se întunecau.

Prințesa mai că nu simțise când a trecut timpul. Cu toate îmbufnările broscoiului, vara asta părea că fusese vara vieții ei. Cel puțin, în prima lună. Apoi, încercase să nu vadă decât părțile bune. Până la urmă, nu e așa în fiecare căsnicie? Un compromis în care fiecare vine la jumătatea drumului ca să-l întâlnească pe celălalt. Prințesa făcuse pașii ei către celălalt, ignorând toate semnalele care ar fi trebuit să o avertizeze să stea pe loc. Acum, este greu de spus dacă prințesa a fost foarte îndrăgostită, foarte obosită și sătulă de lupte și s-o fi gândit că și singurătatea e bună până când nu mai e bună, chiar dacă ți se pare că nu îți lipsește nimic, sau dacă până la urmă o fi fost teribil de neatentă și prostuță, odată ce își pusese în cap că puțină prostie nu a omorât pe nimeni. Cert este că a lăsat să treacă pe lângă ea toate semnalele și pe măsură ce le lăsa, broscoiul devenea tot mai nesuferit, mai infatuat și mai fanfaron. Și pus permanent pe ceartă. În același timp, înălțimea lui, care nu fusese niciodată prea mare, părea să descrească de la o zi la alta. Asta se întâmpla deopotrivă cu înverzirea tot mai accentuată a pielii, care acum, parcă luase și o tentă maronie, cu apariția tot mai deasă și mai repetată a bubelor și cu umflarea gușii și ochilor. În toată această perioadă, pe măsură ce toamna se îndrepta spre iarnă, certurile se întețeau. Broscoiul avea tot timpul toane și trecea de la o stare la alta cu o viteză care o năucea pe prințesă, astfel încât nu mai reușea să țină pasul cu el. Acum era tandru și iubitor, acum trântea câte o grosolănie, acum o mojicie, acum un banc fără perdea. Atunci când prințesa încerca să-i atragă atenția și să-i spună ce o nemulțumește, broscoiul bătea din picior ca un copil răzgâiat și îi răspundea pe tonul ăla răstit, plin de răutate și sarcasm, întorcându-i vorba, astfel încât să o facă să se simtă prost pentru nemulțumirile ei. De altfel, că veni vorba de bătut din picior, și labele picioarelor începuseră să i se lungească într-un mod straniu și îngrijorător. Până și vocea începuse să sune din nou a orăcăit. Orice făcea prințesa îl deranja sau era criticabil. Nu gătea bine, nu economisea suficienți bani, pierdea prea mult timp cu cărțile, teatrele și muzeele, nu îl lăsa suficient să vorbească, nu punea destul preț pe părerile lui și, mai ales, nu se topea, copleșită de admirație la adresa lui. Dragostea prințesei nu era suficient de demonstrativă pentru el și avea mereu nevoie de dovezi cât mai concrete de afecțiune, în timp ce el îi comenta negativ tot ceea ce îl umpluse de admirație la început. Pe scurt, broscoiul-prinț, timid și copleșit de frumusețea, inteligența și cultura prințesei, devenise un prinț-broscoi pe care îl plictisea de moarte tot ceea ce o pasiona pe prințesă. În ciuda diferențelor evidente de preocupări și gusturi dintre ei, chiar dacă de câteva ori a amenințat-o că pleacă și o dată chiar și-a pus bagajele în ușă, după ce îi treceau nervii, broscoiul se transforma înapoi în prințul îndrăgostit, disperat să trăiască împreună cu prințesa până la adânci bătrâneți, așa cum știa el din basme. Prințesa citise și ea basme și i se părea foarte romantică ideea de a trăi până la adânci bătrâneți, dar, oricât s-ar fi străduit, nu-și amintea defel ca prin basme să fi fost așa o sarabandă de comportament bipolar din partea vreunuia dintre cei care voiau să-și împartă adâncile bătrâneți.

Așadar, prințesa obosise și se îndoia din ce în ce mai tare că relația asta va putea avea vreun viitor. În seara aceea de octombrie târziu, vântul șuiera prin sălcii și cerul arăta întunecat, fără să prevestească nimic bun. N-ar fi putut spune de unde a început cearta. De altfel, întotdeauna a fost dificil să spună de unde începea, pentru că, de cele mai multe ori, începea din nimic. Nu și-a mai amintit decât că la un moment dat, nu mai auzea decât vocea broscoiului, care se transforma într-un orăcăit ce acoperea tot mai tare vântul de afară.

— M-am săturat de comparații. Mi-e efectiv silă când îmi povestești de alții. (Prințesa încercă să înțeleagă despre ce comparații e vorba, că nu-și amintea să-l fi comparat cu nimeni, iar când îi vorbise de alții, povestise doar despre suferințe și dezamăgiri; gândul că suferința ei îi producea silă broscoiului îi strânse inima de amărăciune și se simți copleșită de un teribil sentiment de pustiu). Aș vrea să nu-mi mai pese de tine și nu-mi iese. (Prințesa se întrebă ce fel de om îi spune așa ceva persoanei iubite). Uite, îmi pare rău că nu sunt însurat, ca să fi avut și tu o satisfacție. (Prințesa își aminti că i-a spus într-o zi, după multe altele, pe care el le petrecuse jucându-se cu pisica și ignorând-o pe ea, de dimineața până seara, că și dacă ar fi fost însurat cu alta, tot i-ar fi acordat mai multă atenție și auzindu-i acum replica, se întrebă dacă e infantil sau și-a pierdut complet mințile). Și într-un final: Eu am impresia că tu mă cam șantajezi cu oboseala ta și cu exagerările de cât muncești la serviciu.

La asta, prințesa înlemni. Nici măcar nu mai reuși să fie atentă la exprimarea bolovănoasă care o exasperase de atâtea ori, semn clar al lipsei de cultură și al unei slabe educații pe care broscoiul, chiar și transformat în prinț, nu se ostenise niciodată să o îmbunătățească. Rămase cu privirea fixată pe el, observând cu ochii măriți de groază cum se micșorează din ce în ce mai tare, până când ajunge din nou o minge verzui-maronie orăcăitoare, plină de bube și gușată. El continua să peroreze cu patos, dar nu se mai înțelegea nimic, iar din gușă îi ieșeau numai orăcăieli. Ea se cutremură de scârbă și se întrebă cum a fost cu putință să își piardă mințile în halul ăsta, încât să sărute și să se îndrăgostească de grozăvia asta zgomotoasă, mojică și certăreață. Cu atât mai mult cu cât, odată picat vălul de pe ochi, realiză că și în piele de prinț, el nu fusese decât o creatură primitivă intelectual și rudimentară emoțional, preocupată doar să joace un rol. Pe care îl jucase prost, de altfel.

Încercând să-și înfrângă repulsia, îl luă de un picior și îl aruncă într-un borcan peste care puse un capac. Chiar și închis, broscoiul continua să se agite și să se răstească la ea. Își luă haina din cuier și refăcu itinerariul de la începutul verii către heleșteu. De data asta, lumina filtrată printre frunze pâlpâia stins și simți cum i se frânge sufletul la gândul că așa pâlpâie și inima ei, dezamăgită de ceea ce își închipuise că ar fi putut fi iubirea vieții ei. Mestecenii albi se descărnau în așteptarea zăpezii. Pe heleșteu pluteau câteva frunze de nufăr printre pânzele de mătasea-broaștei. Un vânt rece și neprietenos le plimba de colo-colo.

Deschise borcanul și îi dădu drumul broscoiului. Acesta se opri mai întâi nedumerit, pe marginea lacului, parcă neștiind unde se află și încotro s-o pornească. Prințesa simți din nou cum i se strânge inima și i se făcu milă de el. Dar apoi, broscoiul își reveni, se întoarse către ea și începu s-o ocărască pe orăcăitelea, cu furie. Prințesa se dădu doi pași înapoi, ușor înspăimântată. De fapt, din nou, era mai degrabă repulsie decât spaimă. Pentru că, în afară de a o bălăcări, broscoiul nu avea ce să-i facă. Și din nou se întrebă cum a fost cu putință. I se făcu o rușine teribilă de ea însăși, mai-mai să-i vină să intre în pământ. Drept este că puțină prostie n-a omorât pe nimeni niciodată, dar de știrbit, tot i-a știrbit măcar niscaiva stimă de sine. De asta, se gândi ea, atunci când ești prințesă, e mai bine să te gândești de două ori înainte să săruți un broscoi ca să-l transformi în prinț.

În timp ce prințesa reflecta la filosofia prostiei în dragoste, de pe lac se auzi un orăcăit galeș. Broscoiul se opri din boscorodit și se întoarse cu ochii cât cepele către sursa zgomotului. Pe o frunză de nufăr, o broscuță tinerică, ochioasă și cu gura până la urechi, perora despre drepturile egale ale broaștelor cu broscoii. Broscoiul, mesmerizat, o porni în salturi către broscuța activistă. Uitase complet de prințesa care rămăsese pe mal, cu gura căscată la broscoiul superficial care, după ce că era mitocan și certăreț, se dovedea și degrabă trădător. Broscoiul ajunse pe frunza de nufăr, lângă broscuță și începu să-și umfle gușa și să-i toarne baliverne ca s-o impresioneze, așa cum făcuse și cu prințesa. Aceasta din urmă nu reușea nici măcar să-și mai înghită saliva de uimire, cu ochii fixați la broscuța care își rostogolea ochii cochet către broscoiul gata-gata să plesnească de încântare. Complet absorbită de grotescul cuplu batracian, prințesa nu observă că pe o pânză de mătasea-broaștei își făcuse apariția un broscoi tânăr și fără buboaie, arătos în felul lui amfibian. Nici broscoiul prințesei nu-l observase, așa că atunci când celălalt sări peste el, pe frunză, fu luat prin surprindere, își pierdu echilibrul și se rostogoli în apă. Ieși, puțin mai încolo, pe o altă frunză, murat și cătrănit și încercă să ridice ceea ce el ținea minte că ar fi fost pumnul către cuplul care se alinta acum pe frunza cealaltă.

Prințesa urmări toată scena, trăind un amestec straniu de emoții. Mai întâi, a fost umilința de a fi băgat în casa și în patul ei arătarea asta care saliva după broscuțe activiste, urâțele, cu gură mare și cam prostuțe. Era cât pe ce să spună gâsculițe, dar apoi își dădu seama că erau broscuțe și, dacă cineva a fost gâsculiță în toată povestea asta, ea a fost aceea. Simțea o furie surdă. Pe ea, pe broscoi, pe viață că i l-a scos în cale. Și greață. Aceeași greață pe care începuse să o simtă de câteva zile încoace, că a putut să se lase iubită de un broscoi mlăștinos și fără caracter. Apoi, pe măsură ce îi privea pe toți trei, înțepenită pe malul lacului, veni ca o răsuflare de aer peste ea. Relaxarea. Și detașarea. Ar fi putut să dureze mai mult și să fie mai rău. Ar fi putut să se mărite cu el și să sfârșească prin a se transforma ea însăși în broască.

Aureolată de lumina de miere a toamnei, prințesa se mai uită o dată la broscoiul care se contorsiona furibund către celălalt cuplu de broaște și simți cum îi tremură umerii. De râs. Un râs eliberator, uriaș, pusese stăpânire pe ea. Și, râzând, se întoarse pe călcâie și o porni înapoi către căsuța și cărțile și pisica ei. În adierea molcomă a înserării, înțelese că, indiferent ce ar fi ceva-ul ăla care simțea că nu-i lipsește, deși îi lipsea, cu siguranță nu era un broscoi incult, needucat și certăreț. Și că, până îl va găsi cu adevărat, viața ei era o bulă de aur fluid care îi lumina zilele în așteptarea miracolului.